luni, 29 noiembrie 2010

Filmul „Moromeţii”: Mină de aur, nefolosită de comunişti

Pelicula „Moromeţii”(1987), în regia lui Stere Gulea şi avându-l în rolul principal pe Victor Rebengiuc, ar fi putut deveni un vârf de lance al propagandei comuniste, date fiind o serie de elemente care distrug familia ţărănească tradiţională, prezente în romanul lui Marin Preda. În schimb, „proiectul” a eşuat lamentabil pentru sistemul de atunci într-o capodoperă artistică a cinematografiei româneşti.


Urmărind reacţiile criticilor după apariţia peliculei lui Stere Gulea, se va vedea că mulţi dintre ei sunt puţin încurcaţi în a se exprima despre noua producţie. La momentul acela, filme despre ţărani existau. Unul dintre prototipurile impuse de literatură era Ion, al lui Liviu Rebreanu, ecranizat în 1979.

Filmul Moromeţii era însă sec din punct de vedere propagandistic. Faptul că nu sunt folosite de propagandă numeroase realităţi descrise în roman – că modificările sociale din anii interbelici au afectat ţărănimea, că efectele crizei economice din 1929-1933 au fost resimţite din plin de ţăranul care trăia în anii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, că evenimentele şi transformările politice radicalizau până şi viaţa sătească, ajungând să escaladeze în violenţe – denotă o cu totul altă viziune artistică decât cea recomandată de partid şi de liderul acestuia.



Filmul este conceput pentru un public care nu a trecut prin comunism şi care este familiar sau măcar informat corect despre evenimentele desfăşurate înainte de 23 august 1944. Din acest motiv, Moromeţii a fost greu de „criticat” la momentul apariţiei. Cele două planuri recurente de interpretare critică folosite la acel moment au fost cel spiritual, contemplativ, artistic, şi cel epico-elogiativ la adresa lui Marin Preda. Criticul Tudor Caranfil îi oferea o notă aparte lui Ilie Moromete, în interpretarea lui Victor Rebengiuc, „zguduitor în tăcerile sale, deşi excesiv de cerebral”.

Firul epic al poveştii lui Marin Preda este respectat de pelicula lui Stere Gulea. Pe fondul unor mutaţii sociale, care se vor dovedi ireversibile, filmul urmăreşte destrămarea unei familii ţărăneşti tradiţionale. Încercarea autoritară şi disperată a capului familiei, Ilie Moromete, de a ţine pe loc această realitate, eşuează. Cu transformarea lui Moromete, începută la finalul filmului, dispare un prototip social care a reprezentat secole de-a rândul societatea românească şi, de asemenea, se pierde şi o identitate.

De ce satul Talpa, şi nu Siliştea Glumeşti


Deşi multe dintre lucruri ar fi putut să servească bine partidul, ca atacuri indirecte la regimul burghezo-moşieresc, pelicula s-a dorit a fi un film de artă. Din acest motiv s-a apelat la tehnica alb-negru, care impregnează cu atenţie jocul de lumini şi umbre în minţile spectatorilor. Totuşi, filmările nu au fost lipsite de peripeţii. Stere Gulea a fost întrebat la puţin timp după lansarea filmului de ce a ales satul Talpa din Teleorman, şi nu Siliştea Gumeşti (localitatea de baştină a lui Ilie Moromete).

Răspunsul regizorului reflectă tocmai acea schimbare, marcată de film: „Pentru simplul fapt că actuala configuraţie a satului de baştină al scriitorului (pentru romanul Moromeţii, Marin Preda îl are ca model pe tatăl său, Tudor Călăraşu – n.r.) nu mai are nimic de-a face cu satul descris de el. Chiar Marin Preda spune în Imposibila întoarcere: «…ăsta nu e satul meu». După ce am văzut mai multe sate, am ales – pentru filmare – satul Talpa, tot din Teleorman”.


Problema cea mai mare a fost reprezentată de alegerea actorului care să-l interpreteze pe Ilie Moromete. Iniţial, Stere Gulea a vrut să-l distribuie pe Gheorghe Dinică în rolul lui Moromete, iar Victor Rebengiuc trebuia să fie Dumitru al lui Nae. Însă Dinică a refuzat şi Gulea a tot căutat o soluţie salvatoare. „Poate Gheorghe Dinică l-ar fi abordat altfel pe Ilie Moromete, cu o ironie mai acidă. Însă dramatismul pe care îl are personajul în filmul meu este dramatismul pe care i l-a dat Rebengiuc”, a povestit regizorul. Pe cât de firească pare această alegere pentru spectatori, pe atât de bizară a fost ea pentru citadinul Victor Rebengiuc, care era pus în situaţia să întruchipeze arhetipul ţăranului român, în condiţiile în care prima sa legătură cu ţăranii era reprezentată de bunicul actorului: „Bunicul nu era ţăran, dar era prima generaţie venită la oraş, un fel de Paraschiv”. Cum a reuşit atunci Victor Rebengiuc să fie Ilie Moromete? A uitat că personajul pe care trebuie să-l interpreteze este ţăran: „Am fost sărac de dimineaţa până seara... Nu ştiu cum e ăla un ţăran, aşa că am uitat că era vorba de un ţăran. Am jucat numai un om care are probleme.


Necazurile lui Moromete cu familia, cu recolta, cu fonciirea, cu Nilă, cu Paraschiv, cu Catrina, cu Bălosu, cu salcâmul sunt problemele unui om şi ele trebuiau rezolvate. Am uitat cu desăvârşire că Ilie Moromete este prototipul ţăranului român. L-am jucat cum am ştiut mai bine pe Moromete, un om cu o familie grea şi cu probleme”. Sărăcia locuitorilor şi problemele lui Ilie Moromete au devenit, astfel, factorii catalizatori care l-au marcat pe actor şi şi-au pus amprenta asupra imaginii lui Ilie din film. Şi, deşi la începutul filmărilor Rebengiuc a fugit la Bucureşti, ulterior, rolul i-a devenit foarte drag. Se pare că Leopoldina Bălănuţă a avut o contribuţie la întoarcerea actorului la „locul faptei”; ea a fost cea care l-a convins să-şi ducă rolul până la capăt.

Articol publicat în Historia nr. 107

duminică, 28 noiembrie 2010

Mărturisiri din caietul albastru / Definiții

Hemografia - scrierea cu tine însuți, cu îngerii și demonii cei porți, cu patimile și împlinirile tale. Mă rup în bucăți să pot să mă cert cu imaginația.
***
Tirania - nevoia omului slab de a stăpâni sau neputința de a împărtăți...

***
Argumentarea teologică - autopsia Divinității. Am ajuns să-l urăsc pe Dumnezeu. Această insuportabilă disecare și justificare scolastică mă îndepărtează de Divinitate. Cuvintele teologilor Îl ucid, iar ideeile Îi sunt doar o autopsiere continuă. Fiecare nouă argumentare teologică mă face să fiu mai bucuros că pot spune: sunt păcătos și că în sfârșit mi-am găsit o scuză.
***
Poezia - o repezeală de gânduri și simțiri adunate strâns într-un suflu.

***

Viața - o mare inutilitate dacă nu-i afli sensul 
***

Mitizarea - (divină) a scăpa de Dumnezeu într-un mod cât mai politicos cu putință; a ascunde o realitate în dosul nei povești sau a lega o tinichea de coada pisicii ca să spui cât de frumos cântă.

***
Dumnezeu - Suprema Întrebare a acestei realități relative.

***
Oamenii - Niște păsări în coliviile pe care cu deplină cunoștință și-le construiesc singuri.

marți, 9 noiembrie 2010

„Pe aripile vântului”, o reţeta succesului de casă

Articolul a fost publicat in Historia nr.106 

Pelicula „Pe aripile vântului” (Gone with the Wind) a fost ecranizată în 1939 după romanul omonim de Margaret Mitchell. Dat fiind succesul de care s-a bucurat pe parcursul anilor, a intrat în numeroase topuri: e unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale şi pelicula cu cele mai mari încasări din toate timpurile.


Simpla rostire a numelui peliculei stârneşte reacţii – cele mai multe elogiative. Şi, totuşi, ce ingrediente conţine reţeta filmului „care a schimbat pentru totdeauna istoria cinematografică a Hollywood-ului” (aşa cum a fost supranumit de către criticii de specialitate ai timpului)?

Click aici pentru a vedea o galerie de afişe care au servit la promovarea celebrului film


Întrucât vom discuta despre dimensiunea succesului, se cuvine să amintim în ce constă acesta: câştigarea a zece Premii Oscar, printre care: cel mai bun film, cea mai bună actriţă într-un rol principal şi cel mai bun regizor; dacă ajustăm inflaţia, este filmul cu cele mai mari încasări ale tuturor timpurilor: 1.430.476.000 de dolari (circa 200.000.000 de dolari fără ajustare); a înregistrat în weekendul în care a avut premiera, 15 decembrie 1939, încasări de circa 1 milion de dolari. De asemenea, pelicula a devenit un reper pentru cinefilii din întreaga lume.
 

Vivien Leigh,  aleasă în criză  de timp

Lăsând deoparte punctele de vedere de natură artistică, se pot distinge câteva elemente care, puse cap la cap, au adus acest succes comercial impresionant. În primul rând, Oscarul pentru cea mai bună cinematografie şi culoare era unul previzibil, dat fiind că „Pe aripile vântului” este primul film color de lung metraj din istorie, realizat prin folosirea procedeului Technicolor. În al doilea rând, „Pe aripile vântului” e o megaproducţie holywoodiană, cu un buget impresionant pentru vremea ­respectivă (aproape 4 milioane de dolari) şi cu o distribuţie de excepţie: Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland, Leslie Howard şi Hattie McDaniel.

Pentru rolul lui Scarlett O’Hara au fost intervievate 1.400 de actriţe, printre care şi Bette Davis care a refuzat să fie Scarlett, crezând că va juca alături de Errol Flynn. Nici când au început filmările regizorul nu hotărâse cine va interpreta rolul personajului principal feminin, iar pe Vivien Leigh a cunoscut-o abia la câteva săptămâni după ce producţia începuse. Personajul principal masculin, Clark Gable, era considerat un sex-simbol al acelei perioade, însă Vivien Leigh i-a distrus reputaţia, afirmând că nu i-au plăcut deloc scenele în care ea trebuia să se sărute cu acesta, deoarece „avea o respiraţie urât mirositoare”.

Din punct de vedere al subiectului, sunt cel puţin trei aspecte care au asigurat succesul peliculei şi care se adaugă listei de mai sus. Este un film cvasi-istoric; pentru americanii acelei perioade pelicula făcea referire la evenimente cu o deosebită încărcătură emoţională, care au adus modificări sociale extrem de puternice şi care avuseseră loc cu puţin timp în urmă: Războiul de Secesiune (1861-1865). Pelicula narează însă şi o secvenţă de viaţă. „Pe aripile vântului” spune povestea iubirii dintre Scarlett O’Hara şi Rhett Butler în timpul Războiului Civil.

În această lume bulversată se remarcă Scarlett, o femeie diabolică, plină de defecte, vulcanică, uneori grav imorală, însă umană. Este povestea unei femei egoiste care nu vrea să-şi recunoască sentimentele faţă de bărbatul pe care-l iubeşte. Acest orgoliu se întoarce în final împotriva ei şi îl pierde pe cel pe care l-a iubit întotdeauna. Un alt aspect al succesului ţine de marketing-ul şi publicitatea agresivă făcute peliculei. În plus, chiar de la început, filmul a avut parte de o primire entuziastă din partea criticilor, amplificată ulterior de moartea tragică a celei care a dat naştere lui Scarlet O’Hara; scriitoarea Margaret Mitchell a pierit într-un accident de maşină, la puţin timp după lansarea peliculei.

Dincolo de calităţile artistice discutabile ale peliculei, se ascunde un factor, mult mai puţin ştiut şi aproape invizibil: ambiţia şi flerul comercial al producătorului David O. Selznick. Acesta a văzut o mină de aur în romanul lui Margaret Mitchell, ale cărui drepturi de ecranizare le-a cumpărat încă din 1936, la o lună de la publicarea cărţii, cu o sumă fără precedent pentru vremurile acelea, 50.000 de dolari. Şi a tras lozul norocos...

joi, 21 octombrie 2010

Un an de Historia ... o dezamăgire profundă

Privesc fereastra de post si ma gandesc... Sunt dezamăgit, doar atât. Mă crucesc zilnic de ignoranţa, prostia și tupeul de care mulţi născuţi în ţara asta dau dovadă în mod curent.

Poate o să vi se pară că încă unul care disperă pe blogul lui... Oricum suntem o nație de plângăcioși, nu? Și totuși am încercat în ultima perioadă la publicația la care lucrez să caut păreri noi de vedere asupra istoriei și a unor evenimente simple în aparență despre trecutul acestui popor. M-am lovit de zeci si sute de păreri și comentarii care îmi dau serios de gândit.

Înainte de a vă expune concluziile la care am ajuns la aproape un an de Historia am să vă dau câteva linkuri la unele din cele mai recente și vehement criticate materiale:


Ceauşescu: Dacia, suficient de bună pentru idioţi! - VIDEO
Vlad Ţepeş: subiect al manipulării, de peste 500 de ani
«Filmele istorice româneşti sunt pline de minciuni!»
Ce vrem noi de la Vlad Ţepeş?

Tot citind reacțiile și comentariile de orice fel am început să cred că regimul de care am crezut că am scăpat a supraviețuit și își va lăsa atânc ampreanta asupra românilor. E suficient doar să te fi născut aici și ești contaminat. Lăsând pentru la sfârșit considerațiile de ordin personal am câteva concluzii pe care aș vrea să le scriu...
1) Mulți nu înțeleg că prin demitizare nu se caută devalorizarea unui personaj anume.
2) La fel de mulți se așteaptă ca fiecare articol să îi întărească convingerile indiferent cât de adevărate sau false ar fi acestea.
3) Societatea românească de azi e atât de debusolată încât i se pare că o discuție obiectivă pe o temă istorică este imposibilă. Valorile trecutului adevărate sau improvizate, de un regim sau de altul pentru legitimarea puterii ori a unui discurs politic anume, sunt printre puținele elemente de mândrie de sine  pe care un român le mai are. Bombardamentul mediatic ce relatează evenimente neplăcute pentrecute în afara granițelor noastre cu concetățeni nu trag un semnal de alarmă, decât celor care vor să plece și întâmpină un val de xenofobie din partea țărilor gazdă. În schimb identitatea de grup, cel puțin cea din prezent este puternic zbuciumată! În condițiile în care o discuție despre strămoși îi plasează pe cei mai mulți dintre aceștia din urmă cam pe aceeași treapta ca emigranții de azi în ochii străinătății, ultima redută de mândrie națională este puternic apărată.
4) Fatalitatea este o conditie a destinului romanesc. Si cei mai multi gandesc in aceasta groaznica paradigma. Cresterea interioara devine un subiect tabu, din moment ce abia suntem la nivelul satisfacerii nevoilor primare.
5) Există o încrâncenată concentrare asupra universului minuscul în care trăim încât ratăm tot ce se petrece în jur. Nu zărești pic de zâmbet pe fețele posace ale oamenilor. Doar din când în când formalul rânjet pe care doi cunoscuți și-l afișează ca semn de respect.
6) În România nu se poate vorbi de relaxare, de bucuria de a trăi, de a munci, de calm sau de înflăcărare creatoare. Teama de a fi furat, bătut, molestat sau doar înjurat face parte din viața cotidiană. Mai mult chiar, înjurătura de o formă de putere. Am considerat că posibilitatea de a discuta pe un forum sau de a comenta un articol îți dă o putere mai mare de exprimare. Poti să spui lejer acolo că ești manager a unui firme franco-canadiene sau președintele SUA, nimeni nu te verifică și violența limbajului poate atinge cote monstruase pe web. Totuși dincolo de asta acelasi lucru se poate vedea și pe stradă.
7) Munca are o atât de proastă reputație aici! Un prieten care a fost promovat de curand avea o revelatie... Cand muncea 12 ore pe zi si alerga in toate directiile era prost platit si isi lua toate capacele, de cand a ajuns sef lureaza cam 6 ore, diferenta e ca ia triplu salariu și credeti ca are vreo responsabilitate ... da, teoretic daca ceva nu merge bine el ar raspunde ... daca in schimb e groasa stiti cine pleaca primul? Ala care e angajat pe fosta lui pozitie. Si el zice ca e un caz fericit, că a promovat si știe cu ce se mănâncă ceea ce face, dar îmi povestea de un coleg de/al său că dacă s/ar împâmpla ceva și toți oamenii din departamentul de care raspunde ar fi beti într/o zi acel individ, sef de altfel nu ar fi capabil sa faca nici macar munca celui mai prost platit am de acolo...

În fine povesti cu doză amară de adevăr!

marți, 28 septembrie 2010

Miorita in variantă modernă

Aflat la job printre colegii de birou, am văzut un titlu de ştire care m-a făcut să zâmbesc: Un cioban de la o fermă din judeţul Constanţa şi-a omorât în bătaie un coleg (Mediafax). 


Primul lucru care mi-a venit în minte a fost bineînţeles Mioriţa, iar al doilea COLEG i-o fi spunând fârtatului? Că în Brokeback Mountain am văzut noi cum evoluează lucrurile între colegii de muncă mai ales când activitatea se desfăşoară în natură.


În fine am ajuns la concluzia următoare: Miorita ar trebui să fie rescrisă. 


O varintă prescurtată şi redusă la ideile principale, propusă de comitetul reunit al redactorilor, care nu sunt în concediu, de la Historia şi FP, au decis ca balada să sune cam aşa: Trei colegi ciobani reprezentând trei AdS-uri din trei regiuni ale ţării s-au întâlnit într-un teen-building. În timpul lucrărilor desfăşurate doi dintre colegi au pus la cale uciderea cu premeditare a celui de-al treilea şi împărţirea salariului şi a sarcinilor de serviciu.

luni, 20 septembrie 2010

„Portocala mecanică“- Neputinţa alegerii, cel mai mare rău

Binele şi răul pot fi două feţe ale aceleiaşi monede. Întrebările pe care cartea „A Clockwork Orange“ (Portocala mecanică) şi apoi filmul cu acelaşi nume le ridică sunt următoarele: chiar poţi să fii bun fără a fi, în acelaşi timp, rău? Şi, pe de altă parte, poţi să fii rău fără a avea măcar o fărâmă de bunătate?

Dincolo de prima impresie pe care ţi-o lasă un astfel de film – science-fiction filosofic, cum l-au numit unii – ar trebui, poate, reţinut un aspect: libertatea de a alege sau liberul arbitru este esenţa fiinţei uname.
Autorul romanului apărut cu zece ani înaintea filmului, Anthony Burgess, a declarat în 1972, la puţină vreme după ce pelicula lui Stanley Kubrick îngrozea pe mulţi în Marea Britanie: „Portocala mecanică trebuie să fie un manifest şi chiar o piedică asupra posibilităţii opţiunii. Eroul sau antieroul Alex este un tip foarte rău, dar răutatea sa nu este produsul unei condiţionări sociale sau genetice, ci propria sa problemă, în care s-a angajat cu toată luciditatea“.

Alex, în interpretarea magistrală a actorului Malcom McDowell, este un tânăr din viitor, interesat doar de viol, ultraviolenţă şi Beethoven. Povestea pare simplă dacă o reducem doar la aspectul de satiră la adresa societăţii britanice din anii ’60 sau la atacul în urma căreia soţia însărcinată a scriitorului Anthony Burgess pierde copilul şi moare câţiva ani mai târziu. Alex ar întruchipa doar imaginea atacatorului necunoscut, frecvent întâlnit în Anglia acelei perioade. În reali­tate, plasarea acţiunii în viitor încearcă să ascundă criticile directe aduse programelor de cercetare pentru eradicarea răului prin condiţionare phihologică. Aceste iniţiative erau la modă în platformele unor politicieni britanici ai vremii.

Dacă impactul cărţii a fost destul de redus, apariţia peliculei a dus la un scandal de proporţii. Chiar regizorul Stanley Kubrick a fost cel care a dorit retragerea filmului din cinematografele din Anglia din cauza scenelor violente. Mulţi nu au înţeles adevăratul mesaj al filmului şi au reacţionat doar la violenţa ce abundă la fiecare secvenţă. De altfel, Kubrick a jonglat frenetic cu cei doi poli ai dramaturgiei futuriste, sexul (viol) şi violenţa, provocând repulsie şi fascinaţie. Moartea personajului principal, după ce a fost supus unui proiect pilot de eradicare a violenţei prin intermediul terapiei prin şoc, nu face decât să completeze cercul violenţei declanşat chiar de Alex.

Neputinţa de a alege devine proiecţia răului suprem, mai mare şi mai înspăimântător decât toate crimele pe care antieroul peliculei le-a săvârşit. Filmul a intrat mereu în topurile celor mai confuze pelicule realizate vreodată, atât datorită construcţiei sale artistice, cât şi a limbajului (un argou intitulat „nadsat“, ce conţine cuvinte şi expresii ruseşti). În paralel, pelicula a fost nominalizată la premiile Oscar, Globurile de Aur sau Bafta. Dincolo de toate polemicile şi întrebările pe care le stârneşte, un lucru e cert cât priveşte „Portocala mecanică“: mesajul peliculei nu se lasă descifrat de la prima vizionare.