Castelele şi conacele din Bihor sau un exemplu de cum să ştergi istoria cu buretele

Ca multe alte obiective de patrimoniu din România, castelele şi conacele nobilimii maghiare au fost şi ele uitate şi ignorate, aşa că multe se află astăzi în pragul colapsului. Pierderea lor ar însemna însă ştergerea unor capitole nu doar din trecutul naţional, ci şi din cel european. O minimă acţiune de salvare le-ar face să dăinuiască în timp şi ar deschide drumul turistului de mâine către o Românie mai bogată.

În zestrea culturală a României de azi există un număr deloc neglijabil de imobile cu o imensă valoare istorică nu doar pentru studiul trecutului nostru, ci şi pentru istoria multiculturală europeană. Pe cuprinsul întregii ţări aflăm astfel, pe lângă vechile biserici ortodoxe, cetăţi moldave sau aşezăminte brâncoveneşti, şi oraşele greceşti de la Marea Neagră, dar şi necropolele bastarne ori aşezările săseşti şi maghiare din Transilvania. Toate, în egală măsură, fac parte din moştenirea patrimonială a ţării, moştenire care poate deveni o mină de aur pentru turismul cultural.

Conacele şi castelele, potenţiale pensiuni şi case de vacanţă

Ne vom îndrepta atenţia în articolul nostru către castelele şi conacele nobiliare maghiare din Transilvania. Întrucât aceste tipuri de construcţii se întind în tot spaţiul transilvănean, dar şi în Crişana, Banat şi Maramureş, ne vom opri de data aceasta asupra celor din judeţul Bihor.

Din păcate, cele mai multe dintre aceste castele ale nobilimii maghiare nu au fost incluse în patrimoniul cultural la categoria A (importanţă naţională), ci au fost marcate doar drept obiective de interes local. Judeţul Bihor însumează astfel circa treisprezece imobile cu titlul de castel şi alte câteva conace. Din păcate, importanţa lor istorică nu este cunoscută (în afara unui număr restrâns de specialişti) şi ele nu se regăsesc în niciun ghid turistic; deşi ar exista toate argumentele pentru această acţiune. Din păcate, nici autorităţile locale nu ştiu cum ar putea să folosească aceste clădiri, mulţi reprezentanţi considerându-le, pur şi simplu, o povară pentru bugetele locale.

Observăm din numeroase exemple că fructificarea încărcăturii istorice a unui monument nu este întotdeauna o soluţie pentru salvarea acestuia. Adesea, primarii - neluând în calcul că pot exista mai multe opţiuni pentru susţinerea în viaţă a imobilelor - oferă acestor clădiri doar „şansa" de a deveni azile pentru persoane cu diverse dizabilităţi sau sedii de societăţi comerciale - instituţii care, prin natura lor, presupun o serie de modificări, şi nu în favoarea monumentelor. Alteori, edilii aşteaptă pur şi simplu să le vină de undeva nişte bani - bani de care să nu aibă nevoie în alte scopuri - ca să facă acolo un muzeu de orice natură. Dar, în loc să restrângă paleta de posibilităţi, primarii ar putea închiria sau chiar vinde unele dintre aceste monumente pe care nu le pot îngriji, asigurându-se că în contractele aferente sunt stipulate clauze clare cu privire la îngrijirea lor. Întrucât vorbim mai mult de foste domicilii sau case de vacanţă, aceste castele şi conace s-ar putea întoarce la destinaţiile iniţiale - acţiune cu mult mai puţin invazivă decât dacă ar fi gazde pentru diverse instituţii...

Click aici pentru mai multe imagini

Pentru exemplificarea stării teribile de degradare în care se găsesc mare parte dintre aceste imobile (şi aceasta e situaţia în toată ţara, nu doar aici), am ales din judeţul Bihor două conace, Draveczky din comuna Tarcea şi Curia Komarony din satul Otomani, comuna Sălacea, şi trei castele: Zichy din satul Diosig, Thelegdy din comuna Tileagd, Miskolczy din comuna Ciumeghiu.

Conacele Draveczky şi Curia Komarony se degradează pe zi ce trece

Dacă despre castelele nobiliare se cunosc mai multe amănunte, iar documentarea este mai lesne de făcut întrucât familiile nobiliare care le-au construit sunt dintre cele reprezentative pentru regiune, conacele stau foarte prost la capitolul datare/informaţii. Aparţinând adesea unor funcţionari mai bogaţi sau unor nobili de rang mic, datele despre aceste imobile au rămas până în prezent captive fondurilor arhivistice. Astfel s-ar putea explica modul în care viceprimarul comunei Tarcea, Kerezsi Attila Sándor, localitatea în care se află conacul Draveczky, a prezentat presei locale imobilul ca fiind „o reşedinţă a unui fost boieraş".

Tot în această localitate există şi conacul Frater, clădire reabilitată, care găzduieşte în prezent un orfelinat. Conacul Draveczky, terminat în anul 1846, se află însă la un pas de prăbuşire; o parte a tavanului a căzut deja în interior. Primăria nu a alocat fonduri pentru reparaţii, invocând că imobilul nu se află în proprietatea sa, însă a realizat demersuri pe lângă proprietari fără a obţine rezultatul scontat.

Celălalt conac pe care îl prezentăm este Curia Komarony din satul Otomani, comuna Sălacea. Ridicat în secolul al XVIII-lea, imobilul se află într-o avansată stare de degradare, prezentând găuri şi fisuri mari în pereţi. În urmă cu trei ani, primarul oferea o speranţă celor care voiau să vadă acest imobil restaurat. „Avem un proiect comun cu Ungaria, finanţat de Uniunea Europeană, pentru a reabilita Conacul Otomani. Proiectul se derulează în două faze. Vrem să reabilităm partea interioară şi exterioară şi să deschidem o sală de expoziţie legată de Apele Române", declara pentru o publicaţie locală doamna Porsztner Sarolta Melinda. Ce s-a întâmplat de atunci şi până azi? În afara faptului că degradarea clădirii a continuat, lucrurile au rămas neclintite.

Eşti frumos, ai o şansă...

Castelele nobilimii maghiare trec printr-o selecţie impusă nu de vreun criteriu istoric, politic sau naţional, ci de unul monden - al frumuseţii. Astfel, dacă unele dintre ele - cele spectaculoase din punct de vedere arhitectonic - au avut norocul să fie preluate de proprietari care au investit cât de cât în consolidarea lor, altele, „banale", ridicate în dulcele stil clasic, îndură o soartă extrem de aspră; chiar dacă încă găzduiesc diverse instituţii. Ce-i drept, aceste clădiri cu arhitectură „banală", deşi arată destul de rău, sunt cvasi-funcţionale tocmai datorită micilor reparaţii făcute din când în când.

Poate cel mai bun exemplu al acestei selecţii „neoficiale" îl reprezintă Castelul Zichy din satul Diosig. În Bihor există astfel trei castele construite de familia nobiliară Zichy: în localitatea Lugaşu de Jos, la Gheghie şi cel din satul Diosig. Dacă primele două, spectaculoase ca arhitectură, au fost renovate şi întreţinute, cel din Diosig, chiar dacă e cel mai vechi dintre ele, se găseşte într-o situaţie jalnică.

Castelul a fost construit de către Grunsfeld Franz Johann în anul 1701, iar în 1719 a fost renovat şi lărgit. În anul 1810, castelul şi podgoria au fost cumpărate de un membru al familiei Zichy, din Bratislava. Până în anul 1920 a fost castel nobiliar, apoi, până în 1965, şcoală de viticultură. După această dată a găzduit Casa Agricolă Judeţeană. Până recent, o parte din sălile castelului au fost închiriate de către societatea comercială S.C. „Contimex" S.A. din Oradea pentru activităţi de producţie.

Primăria Diosig are în vedere un proiect pentru a pune în valoare imobilul din punct de vedere turistic, luând în considerare parcul dendrologic al castelului (de circa un hectar, bine întreţinut) şi apa termală disponibilă în zonă. Cu toate acestea, conform specialiştilor contactaţi pentru restaurarea clădirii de 44 de camere, suma necesară este de ordinul milioanelor de lei; şi nimeni nu e dispus să ofere atâţia bani...

Reprezentativ ca destinaţie pentru cele mai multe dintre aceste imobile, castelul Miskolczy din comuna Ciumeghiu a ajuns, după naţionalizarea produsă în timpul regimului comunist, unitate sanitară. O vreme a funcţionat drept cămin-spital pentru copii cu probleme psihice şi fizice, ulterior a fost dispensar sătesc. Ca şi în cazul Cetăţii Ineului, unele dintre aceste monumente ascund nu doar trista lor poveste, ci şi a celor care, în vremea comunismului, au fost lăsaţi să sufere între zidurile lor pentru că nu erau compatibili cu omul nou pe care regimul dorea să îl construiască. Lucrările de construcţie a castelului Miskolczy au fost definitivate în 1779, acesta aparţinând baronului maghiar Tisza. În prezent se desfăşoară procedurile de retrocedare a clădirii (aflate în stare de degradare) către urmaşii baronului.

Câştigat de proprietar, dar lăsat statului român

Castelul Thelegdy din comuna Tileagd este un caz aparte. În urmă cu mai mulţi ani, imobilul a fost revendicat în instanţă de către un urmaş al contelui Thelegdy, domiciliat în Viena. Cel în cauză a renunţat ulterior la revendicarea clădirii, cu condiţia ca aceasta să nu poată fi folosită în alte scopuri decât pentru îngrijirea copiilor instituţionalizaţi - ceea ce, aşa cum aminteam, se întâmplă cu multe imobile care au aparţinut nobilimii maghiare. În prezent, clădirea este în administrarea Consiliului Judeţean Bihor, având destinaţia de Centru şcolar pentru educaţie incluzivă pentru copiii cu handicap. Din păcate, monumentul construit la 1848 este deteriorat masiv: bucăţi din tencuiala exterioară şi interioară s-au desprins de pe pereţii clădirii, iar acoperişul este parţial degradat.

Autorităţile: avem planuri, dar nu şi bani

Epilog: l-am contactat pe Lucian Silaghi, directorul Direcţiei Judeţene de Cultură şi Patrimoniu Naţional Bihor, dorind să ştim care este motivul pentru care castelele şi conacele din judeţ au ajuns în această stare; cine este vinovat şi cum s-a implicat instituţia pe care domnia sa o conduce în rezolvarea problemelor. Principala problemă semnalată de domnia sa a fost lipsa fondurilor pentru reabilitare. La capitolul soluţii, domnul Silaghi ne-a declarat că doar „accesarea de fonduri europene pentru introducerea în circuitul turistic sau concesionarea lor, cu condiţia reabilitării, ar putea salva aceste monumente". Totuşi, directorul consideră că „DJCPN Bihor nu se poate implica în reabilitarea monumentelor în primul rând pentru că nu dispune de fonduri şi pentru că, potrivit legislaţiei în vigoare, obligaţia de întreţinere, reabilitare revine proprietarilor".

Capitolul realizări este acoperit de planuri şi proiecte: „La Miskolczy şi la Curia Komarony s-au realizat proiecte de reabilitare, în timp ce pentru castelul Thelegdy, proprietarul său - C.J. Bihor - doar intenţionează să facă un astfel de proiect. Dacă pentru monumentul de la Zichy situaţia juridică este neclară şi încă nu s-a făcut un proiect, în conacul Draveczky cu siguranţă nu se vor investi bani publici pentru că este proprietate privată".

Aceste monumente aşteaptă de ani de zile răspunsuri clare; ar vrea să redevină borne ale istoriei, dar primesc în schimb promisiuni şi planuri. De 20 de ani, vidul şi carenţele legislative, dezinteresul şi neprofesionalismul celor responsabili, subfinanţarea cronică, lipsa de viziune, laolaltă cu nenumăratele încălcări ale legii au produs un dezastru generalizat cât priveşte patrimoniul cultural local şi naţional.

Două exemple de "talente ascunse"

Uneori prostia şi "talentele" ascunse ale omului ma lovesc cu atat de multă violenţă încât mă bufneşte râsul isteric. Incerc uneori sa surprind "inteligenţa" si o fac cum se poate - intr-un click de aparat foto!

Aş numi această imagine "economie". Din patru neoane aprinzi două, de parca nu e suficient ca neonul consuma foarte putin. Asa ti se ofera senzatia unica de pestera şi de anxietate. Care este adevaratul scop?
Incerc sa imi dau seama pana unde pot merge absurditatile. Păcat că pe cele verbale nu le pot surprinde cu aparatul foto.

























 Am vazut această imagine pe profilul de Facebook al cuiva si instant mi-am adus aminte de toata libera exprimare prezenta în closetele din caminele studenteşti şi din şcolile României. Cert este că pe măsură ce te afunzi mai mult în studiu, mesajele din toalete se diversifică ajungând adevărate "opere de artă", precum cea de faţă.

Atat pentru inceput! Va mai tin la curent cu descoperirile mele :))

Apocalipsa bisericilor fortificate săseşti este de neoprit

Patrimoniul cultural românesc deţine o componetă multi-culturală deosebit de valoroasă. Pe lângă fondul cultural produs de populaţia românească există o multitudine de alte construcţii şi obiecte de patrimoniu produse de alte culturi, care nu fac altceva decât să îmbogătească frumuseţile pe care un turist le-ar putea vizita. O astfel de „ofertă”, în condiţiile unei normalităţi pe care noi fiind în pielea turistului o putem vedea în Occident, ar putea genera o sursă de venit considerabilă, iar întreţinerea acestor monumente ar fi o prioritate naţională. 

Revenind la anormalităţiile cotidiene şi la absurdităţile româneşti în materie de valorificarea patrimoniului cultural, vom încerca să aruncăm o privire către starea bisericilor evanghelice din Transilvania, construite de comunităţile săseşti. Am ales acest subiect şi pentru că ultimul Ministrul al Culturii aparţine formaţiunii politice UDMR, iar echitatea, în maniera de inferenţă şi subfinanţarea, a fost aceeaşi ca sub un ministru de orice altă orientare politică.


Splendide monumente, un real pericol pentru turişti
Pentru a deschide acest capitol al monumentelor contruite de alte populaţii şi care ar putea fi folosite cu real succes într-un plan turistic cultural, am ales patru biserici evanghelice din judeţul Mureş: Daia, Vulcan, Viişoara şi Filitelnic. Toate sunt monumente de importanţă naţională incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria A, toate necunoscute publicului, însă grav degradate şi abandonate în paragină.

Biserica evanghelică din satul Vulcan, comuna Apold, prezintă, atât la exterior, cât şi la interior, fisuri care accentuează riscul de prăbuşire a unor ziduri, precum şi numeroase porţiuni de tencuială desprinse. Totodată, acoperişul este perforat în mai multe locuri, prin care se produc infiltraţii ale apei pluviale. Întrucât, începând cu anii '90, obiectivul a fost practic abandonat (în incinta acestuia nu se mai oficiază serviciul religios), biserica a fost devalizată de-a lungul anilor prin sustragerea de către hoţi a icoanelor, a obiectelor de cult şi prin demontarea clopotelor bisericii în vederea valorificării materiei prime, alamă.

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din satul Filitelnic, comuna Bălăuşeri, are structură de rezistenţă grav afectată de factorii naturali şi antropici, aflându-se în pragul prăbuşirii. Pe suprafeţe întinse lipseşte tavanul, lăsând să se întrevadă şarpanta de lemn şi acoperişul, care la rândul lor sunt grav afectate. Mai mult de jumătate din ţigla acoperişului a fost distrusă, iar şarpanta prezintă instabilitate structurală. Incinta fortificată şi pereţii exteriori ai bisericii au fost invadaţi de vegetaţie abundentă, care întreţine procesul de degradare.
Podeaua lăcaşului, confecţionată iniţial din scânduri de lemn, a fost înlăturată, fiind înlocuită în prezent de resturi de ţigle sparte, cărămizi, moloz şi pământ. Ferestrele şi uşile de acces au fost vandalizate, fapt care conduce la accelerarea acţiunii factorilor naturali de degradare. La interior, nu se mai găsesc obiecte de cult ori piese de mobilier, acestea fiind furate ori devastate.

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din satul Daia, comuna Apold, este format din biserica evanghelică, incinta fortificată şi turnul clopotniţă. Distrugerile sunt prezente la tot pasul. Ζidurile bisericii sunt deformate şi fisurate, iar din acoperiş lipsesc ţigle, fapt ce facilitează accesul apei pluviale în interior. Ιncinta fortificată cuprinde segmente grav degradate, care necesită intervenţii urgente pentru evitarea riscurilor de prăbuşire. Turnul clopotniţă (în care se mai găsesc clopotele şi mecanismul ceasului) este cel mai afectat de existenţa unor fisuri profunde în zidăria exterioară şi de o structură de rezistenţă degradată, fapt care a generat o înclinare a edificiului.

Biserica evanghelică din localitatea Viişoara are contraforţii afectaţi structural, câţiva fiind desprinşi de corpul bisericii, punând astfel în pericol stabilitatea lăcaşului de cult.
Ferestrele sunt sparte, iar acoperişul prezintă orificii care facilitează infiltrarea apei pluviale în interior şi în structura construcţiei. Totodată, în cursul anului 2010, au fost efectuate lucrări neautorizate de refacere parţială a zidăriei şi tencuielii unor contraforţi şi au fost înlocuite ţiglele sparte.

Am încercat să găsim câteva răspunsuri şi ceva speranţe la Direcţia Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş. Cu toată bunăvoinţa şi amabilitatea domnul director Nicolae Baciut am descoperit mult mai multe probleme, iar răspunsul este cât se poate de crud, năruind orice gând de mai bine: „Nu sunt bani!"
În plus, faptul că cei puşi să monitorizeze şi să controleze nici măcar nu sunt întrebaţi de priorităţile şi urgenţele din zona pe care o administrează, ne indică, încă o dată, că aceste Direcţii de Cultură au fost create fără nicio putere.

Domnule director cum au ajuns aceste biserici evanghelice în starea asta de degradare?
Există un motiv principal, lipsa fondurilor, şi două cauze care explică de ce s-a ajuns la acest rezultat: o subfinanţare constantă de mulţi ani venită de la nivel central şi, în al doilea rând, micşorarea, până la dispariţie în unele locuri, ale comunităţile săseşti, cele care ar fi putut să le întreţină. Practic, cele patru biserici Daia, Viişoara, Filitelnic şi Vulcan, sunt sub juristicţia celor de Sighişoara. De acolo vine pastorul lor din când în când şi mai slujeşte pentru puţinii enoriaşi existenţi prin satele acestea. Noi, ca Direcţie Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu, nu dispunem de surse financiare ca să putem finanţa nici măcar de întreţinere curentă. Din punct de vedere legal noi trebuie să monitorizăm starea lor şi să raportăm, ceea ce şi facem, dar obligaţia de întreţinere a bisericilor revine, conform legii, proprietarilor (Cultul evanghelic).

Asta urma să vă întreb: cine este responsabil ?
Proprietarul şi numai proprietarul poate iniţia lucrările de restaurare pentru că numai lui i se eliberează certificat de urbanism pentru intervenţie şi apoi autorizaţie de construcţie. Deci numai el poate iniţia astfel de lucrări sub rezerva că are cu ce le face, dar până şi documentaţia costă. Pentru ceea ce trebuie să primească de la noi, de la Direcţia de Cultură, şi anume avizul este gratuit, dar realizarea dosarului, care e făcută de arhitecţi, costă sume importante. Sigur, teoretic, pentru situaţii de urgenţă se pot solicita finanţări de la minister, dar, deocamdată, în astfel de situaţii n-au fost alocate sume. Până şi mutările instituţionale făcute în timpul acestei guvernări, nu sunt de bun augur pentru aceste monumente. Astfel, Secretariatul de Stat pentru Culte a trecut în direct în subordinea Primului Ministru, deci interfaţa între noi, ca Direcţie de Cultură şi biserici nu mai este Ministerul Culturii.

Deci instituţional lucrurile s-au complicat? Iar banii ar trebui să vină prin primul ministru?
Da, banii ar trebui să vină din fondul de rezervă, în situaţii când există acele fonduri. Sigur mai există şi banii de Consiliul Judeţean, dar sume derizorii, 50-100 milioane de lei pe an. Cu sumele acestea nu te poţi apuca să faci restaurări. Pentru că trebuie să mergem să vedem starea lor, eu am fost şi le-am văzut pe toate în primăvară şi sumele de care ar fi nevoie urgentă sunt foarte mari. Le-am cerut primarilor şi preoţilor să încerce să atragă fonduri europene, să facă proiecte, dar sigur că nu pot să îi forţez mai mult, decât să-i încurajez să facă astfel de demersuri. La cât de sărace sunt comunităţile şi la cât de puţină populaţie săsească mai este în zonă nici nu se poate poate pune problema de sancţiuni financiare. Biserica din Deal, din Sighişoara, care este cea mai importantă din zonă, a fost finanţată de la buget, prin Ministerul Culturii şi Fundaţia Messersmith, dar acesta este un caz aparte. Un alt caz fericit este biserica de la Sachiz, tot evanghelică, şi care este pe lista UNESCO. Aici au avut loc, în ultimii trei ani, lucrări de restaure şi arată foarte bine. Însă celelalte, fiind mai mici şi în opinia celor care distribuie banii mai puţin importante, decât cele care sunt deja integrate în circuitul cultural n-au beneficiat de acelaşi tratament.

Ce aţi reuşit dumneavoastră, ca Direcţie de Cultură să faceţi pentru aceste monumente şi ce o vă propuneţi pentru viitor?
Noi nu avem cum să susţinem financiar monumentele istorice. De altfel nici nu există alocate fonduri pentru acest capitol pentru că rolul nostru este de monitorizare şi control al clădirilor de patrimoniu. Ceea ce noi facem mereu, inclusiv la nivelul Prefecturii, încercăm să ridicăm problema legată de starea monumentelor istorice, nu doar a celor 4 biserici de care am vorbit, ci pentru toate 1017 momente aflate pe lista din 2010 în judeţul nostru, în toate discuţiile pe care le avem nu doar cu autorităţile locale, ci şi cu potenţiali sponsori. Mai există un inconvenient: prioritatea şi urgenţele în privinţa patrimoniului nu le stabilim noi. Noi, financiar, nu putem face nimic. În rest ne-am dat concursul, am avut dezbateri, discuţii pe tema protecţiei monumentelor cu cei care sunt factorii direct implicaţi. Problema e a banilor. Nu de sfaturi este nevoie, ci de bani. Totul se reduce la fonduri fiindcă lucrările trebuiesc făcute cu bani ori noi, de pildă, pentru acţiuni culturale, începând cu anul 2005, avem zero lei la buget. Prin dispoziţia doamnei Mona Muscă, pentru că domnia sa era ministru, pentru acţiuni şi proiecte culturale am avut ani la rând zero lei. E dezastruos şi chiar scandalos, ca o instituţie centrală reprezentativă să nu poată da bani măcar pentru un afiş unui artist. Ar trebui gândite strategiile şi priorităţile astea. Spre exemplu, dacă ar fi să mi se ceară să spun care sunt priorităţile pentru judeţul Mureş, cred că pe lângă bisericile evanghelice, mai afectate sunt cele ortodoxe pentru că sunt făcute din lemn, care este un material mai vulnerabil. Ideal e să fie pentru toate, din punctul meu de vedere, dar nu ştiu în care guvernare va fi posibilă o astfel de strategie naţională a restaurării monumentelor.

Nu credeţi că renovarea unor astfel de monumente ar putea furniza în viitor bani prin turismul cultural?

Absolut. Dar dacă nu se alocă bani de la buget, în mod coerent, pe o politică naţională, bazată pe priorităţi, nu cred că vor supravieţui prea multe monumente. Trebuie să înţelegem că multe monumente sunt în colaps, iar banii sunt puţini şi ar trebui lucrat eficient. Într-adevăr există un Program Naţional de Restaurare prin care se împart banii, dar noi, care cunoaştem monumentele, nici măcar nu suntem consultaţi în stabilirea priorităţilor.

Speranţa că poate într-o bună zi vom călători în România urmând un traseu cultural, precum Castelele de pe Valea Loarei sau cele bavareze, în condiţiile în care ne propunem doar să trăim ziua de mâine, este una deşartă. Pentru a câştiga din turismul cultural ar trebui ca modelul mănăstirilor din nordul Moldovei să fie importat şi pentru aceste zone, iar atracţiile de la Sighişoara să se regăsească măcar în parte şi în celelalte zone turistice, însă cel mai important ar fi să uităm de "ce îmi iese mie acum" şi să investim în trecut pentru un viitor ceva mai îmbelşugat.

Chant of the Templars - Da Pacem Domine

 

Un cântec cel puţin ciudat. Templierii îşi leagă numele de cavalerii occidentali veniţi să lupte pentru recucerirea Ierusalimului în timpul Cruciadelor desfăşurate în primele două secole ale mileniului ce tocmai s-a încheiat. Partea interesanta este muzica: versurile sunt latine, dar stilul de cantec - daca asa era si originalul - aparţine culturii elenistice (greco-arabe).

Casa Sofian, o ruină cu un proprietar de lux, folosită doar la fotografiile de nuntă

Una din perlele arhitecturale ale oraşului Botoşani, Casa Sofian, este osândită ca multe alte imobile de patrimoniu din România, să piară. Ajunsă de la un simbol local, la o ruină, prin nepăsarea autorităţilor locale, dar şi a unui proprietar de lux, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, putem spune azi, urmărind ştirile din ultimii doi ani, că situaţia Casei Sofian este chiar privilegiată întrucât includerea acesteia în Planul Naţional de Restaurare oferă o speranţă în plus că într-o bună zi imobilul îşi va redomândi maiestatea de odinioară. Totuşi înţelepciunea populară spune să nu te bazezi pe ultima speranţă, mai ales când certitudinea acesteia este îndoielnică.Constuită de un om cu inimă mare şi lăsată bătrânilor din Botoşani

Denumit astfel, după numele a doi importanţi boieri botoşăneni, mari filantropi, Nicolae şi Ruxandra Sofian, imobilul datează din jurul anului 1900, fiind specific stilul arhitectural vienez ,,Secession". Clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor istorice, ca imobil de importanţă locală - categoria B. Totuşi prin maeistatea sa, chiar dacă azi la doi ani de la începerea lucrărilor de restaurare este încă o ruină, cu geamurile blocate de scânduri şi tencuiala căzută, impresionează pe trecător prin eleganţă şi frumuseţe.

Deşi construit de nişte oameni cu multă dare de mână în epoca lor, aceştia au decis ca frumoasa lor locuinţă, amplasată într-o frumoasă zonă a oraşului, să devină azil de bătrâni. Această dorinţă a fost stipulată şi în testamentul lui Nicolae Sofian. Ulterior clădirea a găzduit diverse stabilimente spitaliceşti, iar la sfârşitul perioadei interbelice şi imediat după instaurarea comunismului, vastul parc aferent clădirii a fost sacrificat, făcând loc sub administraţia Direcţiei Sanitare a Judeţului Botoşani unor clădiri anexe de îngrijire, leagăn de copii, distrofici, lehuze, persoane afectate de sindromul imuno-deficitar, şi altele care, ca şi corpul principal de clădire, erau total improprii unui act medical corespunzător.

Totate aceste modificări survenite, adesea forţate, uneori prea rapide ale destinaţiei iniţiale au condus la degradarea bătrânului aşezământ. O şansă irosită, chiar înainte de izbucnirea Revoluţiei din 1989, a fost trecerea, prin transfer a clădirii de la Direcţia Sanitară a Judeţului Botoşani, la cea de Cultură, în ideea amenajării unei Galerii a Oamenilor de seamă ai Botoşanilor. Poate aceasta ar fi fost o şansă reală ca 

monumentul să nu ajungă ce este azi, şi anume o ruină.

Click aici pentru mai multe imagini

 

Dezastrul început cu Revoluţia din 1989

După 1990, în Consiliul Local Botoşani s-a vehiculat ideea înfiinţării aici a unui cazino pentru ,,progresul" municipiului. Timp de 13 ani monumentul s-a aflat în „conservare", probabil ca multe altele, devenit domiciliul de lux a oamenilor străzii. În cele din urmă pe la începutul anilor 2000, Consiliul Judeţean Botoşani a cedat-o Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, dornică să o restaureze şi să o transforme într-un Centru Cultural - Ecumenic.

După încă o vreme în care noul proprietar de lux al imobilului nu a intervenit sub nicio formă, au demarat lucrări de restaurare, necesitând indiscutabil sume uriaşe pe care acesta a considerat că nu trebuie să le plătească el, ci Ministerul Culturii. Astfel s-a reuşit includerea clădirii pe lista celor care urmează a fi restaurate prin Planul Naţional de Restaurare.

Imobilul a beneficiat de mai multe finanţări din partea Ministerului Culturii, în perioada 2007-2009, acestea acoperind sub 20% din necesarul fondurilor aferente executării lucrărilor de restaurare /consolidare a imobilului.

Interesantă este totuşi declaraţia protopopului judeţului Botoşani, reprezentant al Mitropoliei, care în 2009 nu avea idee de niciun fel de reparaţii. „Încă nu se lucrează la Casa Sofian. În decembrie anul trecut s-au alocat aproximativ 800 milioane lei de la Ministerul Culturii, însă nu s-au făcut decât nişte decopertări, protejări ale acoperişului şi organizare de şantier. Nu ştiu cam de ce sumă este vorba pentru ca lucrările măcar să înceapă. Constructorii de la Restaco Suceava aşteaptă banii", a precizat protopopul Lucian Leonte.

Autorităţile locale "se bucură" că nu pot face nimic pentru a ajuta acest monument să supravieţuiască. De altfel poziţia Consiliului Judeţean este cam aceeaşi din 2009 şi azi: „Casa Sofian este de şase ani (în 2009 n.r.) în grija Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi dacă există vreun proiect de investiţie ei ştiu asta. Ştiu din discuţiile cu Înalt Prea Sfinţia Sa Teofan că există un proiect în execuţie. Dacă acest monument ar fi fost în grija noastră, a Consiliului Judeţean, de mult ar fi fost un proiect prin care să reabilităm casa cu finanţare externă", a declarat Mihai Ţâbuleac, preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, pentru ziarul Adevărul.

Ne îndoim că lucrurile ar fi fost rezolvate, după cum declara preşedintele CJ Botoşani în 2009 şi după cum declară azi directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Botoşani, Dănuţ Huţu, iar acest semn de întrebare ridicat de noi nu ţine de vreo doză de scepticism exagerat, ci de "rezultatele" apărute în alte cazuri precum: centrul oraşului Botoşani, Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi, Mănăstirea Coşula; exemple pe care le vom trata pe larg în alte articole ale acestei rubrici.

Cert este că în 2010, în ianuarie presa locală amintea faptul că Ministerul Culturii a mai aprobat alocarea unei some de 600.000 de lei, fiind unicul monument din Botoşani în care această instituţie a investiti direct. Însă lucrările nu au avansat. Abia în noiembrie 2011 lucrările au fost reîncepute de de acelaşi executant (S.C. RESTACO SRL din Suceava), cu finanţare asigurată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în prezent lucrându-se la acoperişul imobilului.

Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani arată către Ministerul Culturii

Am considerat că ar fi cazul să îi dăm cuvântul şi domnului director al Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani, Dănuţ Huţu, cel care are dreptul să monitorizeze starea obiectivelor de patrimoniu din judeţ. Domnia sa însă ne indică drept „vinovat" situaţia economică dificilă a ţării şi faptul că insuficienţele alocărilor bugetare fac să tergiverseze încheierea reparaţiilor.

Domnule director, voiam să vă pun câteva întrebări legate de Casa Sofian?

Toate informaţiile pe care le puteţi auzi de la mine despre Casa Sofian, sunt informaţii publice.

În primul rând voiam să vă întreb în ce stadiul se află monumentul în momentul de faţă?

Monumentul este într-o avansată stare de degradare de mulţi ani. De asemenea începând cu anul 2009 imobilul a fost inclus pe lista monumentelor care intră în "Planul Naţional de Restaurare", proiect desfăşurat de Ministerul Culturii.

Înţeleg că în 2009 s-au început lucrările de renovare şi restaurare?

Da, din acel moment, de când imobilul a fost inclus în planul de restaurare a Ministerului Culturii, au demarat lucrările.

Ce anume s-a realizat până în acest moment?

S-au făcut lucrări în limita fondurilor care a fost alocat de Ministerul Culturii. Într-adevăr banii au fost puţini, dar câţi au fost aceştia s-au investit în monument.

Şi în ultima perioadă s-a mai făcut ceva?

Nu ştiu exact. Nu am verificat în ultima perioadă, asta însemnând câteva luni, de când s-a lăsat frigul. Dar ce ştiu este că lucrările au început pe interior, întrucât s-a pornit de la consolidarea clădirii. Până în prezent nu s-au efectuat lucrări care să se desfăşoară pe exterior.

Cam când preconizaţi că aceste lucrări se vor încheia?

Noi nu putem să facem nimic. Ce a depins de noi a fost făcut. Începând cu 2009 totul se rezumă la ritmul în care sunt alocate sumele necesare, adică de fondurile care vor fi alocate de la nivel central, respectiv Ministerul Culturii. Dacă ar depinde de noi am putea fi gata şi mâine. Trebuie înţeles că acest plan naţional de restaurare naţională se realizează în funcţie de alocarile bugetare. Cu toţii cunoaştem faptul că patrimoniul şi cultura, în general, în bugetul de acest an au avut de suferit. Cunoaşteţi faptul că s-au operat tăieri din alocaţiile bugetare pentru Ministerul Culturii pe anul în curs şi atunci mie mi-e clar că monumentele au de suferit.

Cu alte cuvinte, nu aveţi idee cam când s-ar putea termina, nu există un plan?

Valoarea lucrărilor este foarte mare, în jur de un milion de euro. Până acum abia s-au alocat aproximativ de 150.000 de euro. Oricine poate să facă un calcul simplu să vadă cam în cât timp se va termina lucrare, dacă în intervalul 2009-2011 s-a alocat suma anterior menţionată. Lucrările ajung la suma aceasta din cauza stării avansate de degradare şi aproape 1 milion de euro înseamnă să se finalizeze tot ce e început: restaurare, consolidare, reparaţii învelitoare acoperiş.

Care va fi utilitatea acestei clădiri?

După cum ştiţi monumentul are un proprietar, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Această instituţie urmează să stabilească utilitatea clădirii.

Ceea ce poate ar trebui spus este faptul că atât autorităţile locale, care au găsit o formă elegantă de a scăpa de o "problemă", precum bătrânul imobil, prin actul de donaţie către biserică, cât şi Mitropolia Moldovei şi Sucevei, de altfel o instituţie destul de bogată (dacă vrea!), aşteaptă din partea Ministerului ca acest imobil să fie refăcut. Din moment ce proprietarul stabileşte destinaţia, de ce un proprietar, care este o instituţie aparte a statului român, nu este evaluat ca unul privat. De cele mai multe ori instituţile aparţinând statului nu sunt amendate de către directorii Direcţiilor de Cultură, însă proprietarii particulari sunt cântăriţi cu altă oca. În plus Mitropolia Moldovei ca beneficiar al lucrării ar fi trebuit să contribuie cumva, din moment ce Biserica Ortodoxă este separată de statul laic încă din vremea lui Cuza Vodă.

Repunerea în valoare a Casei Sofian ar servi Botoşanilor în a-şi afirma vocaţia monumentală, culturală şi turistică. Până atunci locul rămâne un preferat al mirilor care, însoţiţi de fotograf, încearcă să surprindă pentru cea mai fericită zi din viaţa lor ceva din frumuseţea de odinioară a clădirii sau din estetica urâtului oferită de priveliştea actuală.

Bach in tren

Bach si Suita 1 pentru violoncel. O nebunie! Parca a dat trenului viata... Superba interpretare

Melodia de iarnă

Chiar dacă melodia este despre Decembrie, in fine simţim abia acum ceva din frumusetea iernii. Cum obisnuiesc din cand in cand mai postez si cate o melodie ca sa va incalzesc putin ziua!