Uite cine ar fi fost în locul lui Ceausescu

În ajunul festivităţilor care celebrau împlinirea a 40 de ani de la Revoluţia din Octombrie, pe aeroportul Vnukovo din Moscova avea loc un accident în care îşi pierdea viaţa unul dintre cei mai promiţători lideri ai PMR, Grigore Preoteasa. Moartea sa nu a umbrit sărbătoarea, dar istoria ar fi putut fi alta dacă în locul lui Preoteasa ar fi fost Nicolae Ceauşescu.


Sărbătorirea a patru decenii de la „Octombrie roşu” urma să se desfăşoare cu mare fast la Moscova, în prezenţa reprezentanţilor comunismului din lumea întreagă, în data de 7 noiembrie 1957. Delegaţia românească ar fi trebuit să fie condusă de Gheorghiu-Dej, însă, în ultimul moment, acesta a anunţat că nu poate pleca din motive medicale.

Din delegaţia pusă sub şefia lui Chivu Stoica făceau parte Nicolae Ceauşescu, Grigore Preoteasa, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu şi Ştefan Voitec, restul de până la zece persoane fiind „personal tehnic”. Grigore Preoteasa a fost cel anunţat în ultima clipă că trebuie să meargă la Moscova. În mod normal trebuia să meargă fie el, fie Ceauşescu. Până la urmă, au mers amândoi. După tipicul vremii, avionul era sovietic, după cum era sovietic şi personalul care îl deservea; oameni detaşaţi în interes de serviciu la Bucureşti.

Portret Grigore Preoteasa

După o escală la Kiev, în condiţii meteorologice dificile, avionul s-a prăbuşit în împrejurimile pistei de aterizare, pe aeroportul Vnukovo (Moscova). Accidentul a avut loc la orele 17.58. Concluziile comisiei care a investigat accidentul au fost următoarele: „Cauza nemijlocită a avarierii este greşeala comandantului avionului, Sleakov, care a executat bine zborul de direcţie, dar după ce a văzut (după raportul lui) luminile pistei, probabil, şi-a concentrat toată atenţia la observarea pistei de aterizare şi, în ciuda comenzii date de la pământ, de a nu coborî mai jos, a continuat escala şi a admis pierderea timpurie a înălţimii”. De fapt, s-a stabilit că avionul a coborât mai devreme şi s-a agăţat de vârfurile copacilor din pădure, la o înălţime de 10-15 m, pe un parcurs de 120 m, iar în urma acestui fapt a căzut în pădure, făcând o înclinare spre stânga, şi a luat foc.

„Asta nu era în program”

Toţi membrii echipajului au decedat, iar dintre călători doar Grigore Preoteasa. Ceilalţi au suportat răni uşoare. Rămăşiţele arse ale lui Grigore Preoteasa au fost depuse, pentru o zi, în sicriu sigilat, la Casa Sindicatelor din Moscova, flancat de gărzi de onoare alcătuite din lideri comunişti din lumea întreagă. Sicriul a fost transportat apoi la Bucureşti, cu trenul. Mortului i s-au făcut funeralii naţionale după care a fost înhumat la Cimitirul Militar Ghencea. Deloc lipsit de interes pentru evoluţia acestei lumi este traseul rămăşiţelor pământeşti ale defunctului lider: din cimitirul unde fuseseră îngropate ele au fost mutate, în 1963, în „Panteonul Eroilor”, după 1990 fiind exhumate iarăşi şi încredinţate familiei.

(13 noiembrie 1957. „Scînteia” anunţa, pe prima pagină, sosirea trenului mortuar. Presa de la Bucureşti nu a scris nimic cu privire la accident până în data de 6 noiembrie, deşi accidentul a avut loc pe 4. Zilele dedicate ceremoniilor de la Moscova nu puteau fi umbrite de moartea ministrului de Externe. Informaţiile despre moartea acestuia apar pe prima pagină, abia începând cu 12 noiembrie.)

Potrivit mărturiilor celorlalţi membri ai delegaţiei, Preoteasa era singurul pasager în picioare la momentul accidentului şi se bucura că piloţii nu le-au cerut să poarte centura de siguranţă. Când s-a pierdut controlul avionului, acesta ar fi spus: „Asta nu era în program”.

Portret de lider comunist

Grigore Preoteasa s-a născut în 1915, la Bucureşti. Pentru propaganda în favoarea greviştilor din 1933 a fost arestat şi condamnat la doi ani de închisoare. La Jilava, Doftana şi Văcăreşti a intrat în contact cu capi ai mişcării comuniste. Ca militant şi ziarist „de stânga”, după ascensiunea dreptei, a fost internat în lagărele Ciuc, Caracal, Târgu-Jiu (1940-1944). După 23 august 1944 a fost, printre altele, redactorul-şef al ziarului „România liberă”, director al Agerpres, ministru de Externe (1955-1957).

(Cortegiul funerar,  la Bucureşti. Sicriul sigilat al lui Grigore Preoteasa este urcat pe tun)

Cu câteva luni înainte de deces, Preoteasa fusese numit secretar al CC al PMR pentru sectorul cultură, agitaţie, propagandă. Era căsătorit cu Ecaterina şi avea doi copii: Gheorghe şi Ilinca. În 1980, copiii fostului lider comunist au emigrat în Statele Unite, după ce fiica, Ilinca, a divorţat de Adrian Năstase. Speculaţiile ulterioare spun că accidentul din Vnukovo era destinat secretarului general al PMR, Gheorghiu-Dej, care începuse să-i cam deranjeze pe ruşi pentru că insistase pentru retragerea trupelor şi a consilierilor de la Bucureşti. Cum Dej ar fi avut informaţii că i se pregăteşte ceva, ar fi pretextat că are gripă pentru a scăpa din capcană. Oricum, moartea lui Grigore Preoteasa a înlesnit drumul lui Ceauşescu spre şefia partidului.

Cum şi-a schimbat Dracula domiciliul

Povestea creată de romancierul irlandez Bram Stoker a înfierbântat mintea multor producători, scenarişti şi regizori. De la „Nosferatu“ (1922) şi până la ultimul „Twilight“ (2010), imaginea vampirului bântuie sub lumina reflectoarelor. Urmărind statisticile publicate de portalul Imdb.com reiese că sunt 223 de filme în care celebrul conte a jucat vreun rol şi peste 650 de pelicule în care se face referire la persoana sa.

Secvenţă din filmul „Bram Stoker’s Dracula“ (1992)

De asemenea, Dracula este personajul despre care s-au făcut cele mai multe filme pe parcursul timpului, urmat fiind, la ceva distanţă, de detectivul nr. 1 al Marii Britanii, Sherlock Holmes. Cele mai cunoscute filme despre contele din Transilvania sunt „Dracula“ din 1931, „Dracula“ din 1958 şi „Dracula“ din 1992 (cunoscut şi ca „Bram Stoker’s Dracula“). Pelicula din 1931 l-a avut în rolul principal pe Béla Lugosi (actor ungur născut în Lugoj), în cel de-al doilea film rolul principal a fost interpretat de Christopher Lee, iar în filmul „Dracula“ din 1992 a jucat rolul contelui actorul Gary Oldman, căruia i s-au alăturat în celelalte roluri actori faimoşi, precum Winona Ryder, Anthony Hopkins sau Keanu Reeves. Pelicula fost regizată de Francis Ford Coppola.



Afişul  filmului „Dracula“ din 1931

 Totuşi, dincolo de toate cifrele (căci bugetele producţiilor „Dracula“ au cunoscut schimbări semnificative), contele trece şi el printr-o serie de transformări. În primul rând, îşi „schimbă“ domiciliul din Ungaria lui Stoker în România. Lucru nu tocmai bine văzut de români. Apoi, îşi caută o gazdă reală, una pe care romancierul nu o găsise, acesta fiind inspirat mai curând de poveştile despre vampiri care circulau în epoca victoriană. Persoana voievodului Ţepeş, sângeros descris de cronicile germane, a dus la o simbioză între acesta şi contele însetat de sânge, simbioză susţinută de un marketing puternic, din care, dacă am lăsa deoparte naţionalismele defazate, am avea, probabil, serios de câştigat.

Ştefan cel Mare pe înţelesul PCR

Pelicula lui Mircea Drăgan, „Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“, este continuarea poveştii din filmul „Fraţii Jderi“, regizat de acelaşi artist cu un an mai devreme. Ea apare exact în momentul în care se comemorau 500 de ani de la bătălia de la Vaslui şi prezintă o imagine a lui Ştefan cel Mare foarte aproape de manualele şcolare şi de discursul istoric de la acea dată.


Deşi filmul prezintă doar o scurtă secvenţă din domnia marelui voievod, cea cuprinsă între 1469 şi 1475, aceasta e plină de clişeele şi erorile istorice consacrate de discursul istoriografic aprobat de PCR. Există dovezi istorice că expresii precum „sunt voievod român“, „Ţara Românească este ţară soră şi prietenă“, „voievodul Vlad Ţepeş este prietenul nostru“, „ţara Moldovei este poarta Europei“ sunt doar afirmaţii romantice sau comuniste, care nu îşi au locul în contextul veacului al XV-lea.

Actorul Gheorghe Cozorici (1933-1993), în rolul lui Ştefan cel Mare

În realitate, ideea românismului nu îl inspira pe liderul moldovean. De altfel, nici nu îşi punea problema în termenii aceştia. Pentru el, Moldova în sine era statul pe care trebuia să îl apere. Se ştie că în campania pomenită în film, cea din 1475 a lui Suleiman Paşa, alături de trupele otomane, a mărşăluit în Moldova şi un contingent numeros de soldaţi munteni.

De asemenea, lecţia de istorie dată lui Mahomed al II-lea despre strămoşii poporului român – dacii şi romanii – este puţin cunoscută de trăitorii acelor vremuri şi chiar nesemnificativă, însă deosebit de importantă pentru spectatorii din 1975, care trebuiau să ştie că sunt urmaşii unor „soldaţi viteji şi de temut“.

În plus, afirmarea comunismului naţionalist aduce în prim-plan un Ştefan cel Mare care se manifestă ca un filozof naţionalist, constituţional şi iertător, nu aşa cum îl descrie Ureche în letopiseţul său: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâea fără judeţu (judecată n.r.). Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceaia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădeajdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.“

Ceea ce mai putem remarca, cel puţin în pelicula „Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“, este faptul că Ionuţ Jder îndeplineşte rolul de spion, care ajută la apărarea statului. În cele peste 4 ore de film, dacă luăm în considerare şi filmul „Fraţii Jderi“, sunt respectate cu stricteţe directivele PCR emise în Tezele din Iulie 1971, prin care România socialistă intra în rândul lumii comuniste.

Prin acest discurs al lui Ceauşescu s-a realizat o minirevoluţie culturală, lansând o ofensivă neo-stalinistă împotriva autonomiei culturale, o întoarcere la conducerea strictă a realismului socialist şi atacuri asupra intelectualilor necorespunzători. Se cerea o conformare strictă, ideologică, în ştiinţele umane şi sociale. Competenţa şi estetica urmau să fie înlocuite de ideologie, iar cultura urma să devină iarăşi un instrument al propagandei politico-ideologice.

Poate de remarcat este faptul că în rolul principal – al lui Ştefan cel Mare – a fost distribuit Gheorghe Cozorici, un actor mai mic de înălţime, ceea ce se potriveşte cu relatările cronicarilor şi care contrastează cu imaginile promovate eronat de unii artişti, nu numai comunişti, în care voievodul moldovean apare de-a dreptul uriaş.

Pelicula nu face altceva decât să continue proiectul Epopeei naţionale, de ilustrare a istoriei neamului în conformitate cu cerinţele partidului, anulându-se, pe de-o parte, din punct de vedere artistic, şi, pe de altă parte, promovând la scară de masă discursul istoric aprobat de liderul statului.
Mai citeşte:
De ce s-a luptat Ştefan cel Mare cu turcii?
De unde avea Ştefan bani?
Ştefan cel Mare în bătălia politică din Republica Moldova

Acest articol a apărut în revista Historia

O poveste de Crăciun, fără Moşu’ - „A Christmas Carol“

Vă imaginaţi o poveste de Crăciun fără bradul împodobit, pruncul Iisus şi mult aşteptatul Moş Crăciun? Şi totuşi, ea există şi are în centru un bătrân, dar nu unul gras şi cu barbă, care râde tot timpul, ci un avar, domnul Ebenezer Scrooge, care dispreţuieşte cheltuiala nemăsurată caracteristică sărbătorilor de iarnă.


Ce înseamnă azi Crăciunul? În mintea fiecăruia există cel puţin un lucru sau chiar o listă de lucruri legată de această sărbătoare. Între cele mai cunoscute putem aminti: Moş Crăciun, bradul împodobit, cadouri, cozonac, colinde, pruncul Iisus, felicitări (tradiţionale sau virtuale), cumpărături etc. Dacă am tăia aproape tot din această listă, atât de familiară, credeţi că s-ar putea scrie o poveste potrivită sărbătorilor de iarnă?

Imagine din prima editie a cartii din 1843

La începutul erei victoriene, celebrul scriitor Charles Dickens a scris o nuvelă despre sărbătoarea Crăciunului foarte bine primită de public şi apreciată de critici, însă complet diferită de tot ceea ce se scrisese până atunci. Putem spune că Dickens este primul autor care modernizează şi democratizează Crăciunul, introducându-l în literatură nu doar ca pe o celebrare ecleziastică, ci ca pe o sărbătoare populară, cu numeroase elemente seculare. Inspirată din propria copilărie şi din situaţia în care se aflau mulţi copii orfani sau săraci în Anglia anului 1843, nuvela A Christmas Carol (Colindă de Crăciun sau Poveste de Crăciun – n.r.) a pornit de la un raport pe care autorul dorea să îl trimită către comisia care se ocupa cu angajarea minorilor. Materialul era un pamflet în care erau prezentate abuzurile la care erau supuşi copiii de către angajatori.

Ulterior, Dickens încearcă să prezinte sezonul Crăciunului atât prin ochii afaceristului, într-o Anglie în plină dezvoltare industrială – în acest context apare monstruosul domn Scrooge, cât şi prin prisma sărbătorii tradiţionale – adică una a bucuriei şi a familiei. Povestea a fost văzută ca o acuză la adresa capitalismului industrial al secolului al XIX-lea şi a jucat un rol important în reinventarea acestei sărbători ca una caldă, de veselie, de bună-dispoziţie. Interesant e faptul că nuvela apare cam în aceeaşi perioadă în care îşi face apariţia şi bradul împodobit.

Imagine din prima editie a cartii

Crăciunul, moment al bilanţului. Nuvela lui Dickens are în centrul ei povestea unui bătrân afacerist englez, care nu este interesat de nimic altceva decât de economisire şi înavuţire. În seara de Ajun, bătrânul, singur fiind, primeşte vizita unei fantome. Este spiritul fostului său asociat, mort în urmă cu şapte ani. Acesta îl anunţă că în noaptea aceea vor veni alte trei fantome să-l viziteze, care îi vor face bilanţul activităţii sale lumeşti. Prima este spiritul Crăciunurilor din trecut, care îi arată bătrânului întâmplările din trecutul său, începând din copilărie şi mergând până în tinereţea lui Scrooge.

E un spirit blând, care îi arată toate acele decizii care l-au adus în situaţia în care este în prezent – îndepărtat de singura rudă pe care o are, nepotul său. Scrooge este produsul unei copilării în sărăcie, iar aceasta îl determină să fie foarte „prevăzător“ cu banii, izolându-se de cei dragi şi devenind mizantrop, morocănos şi suspicios. Cea de-a doua fantomă este spiritul Crăciunului prezent.

E un spirit al bucuriei, care îi arată lui Scrooge că atitudinea sa, în ceea ce-l priveşte pe nepot şi pe angajatul pe care îl plăteşte cu mult mai puţin decât s-ar fi cuvenit, va avea urmări grave în viitor; va determina chiar moartea copilului angajatului. Ultima fantomă este spiritul Crăciunurilor viitoare, care îi arată lui Scrooge că, dacă va continua să îşi ducă viaţa aşa cum o face acum, moartea sa nu va interesa pe nimeni, iar averea sa, pentru care a lucrat toată viaţa, îi va fi furată. Întreaga construcţie nu este altceva decât un bilanţ al faptelor, menit să-l determine pe bătrânul avar să-şi schimbe comportamentul faţă de ceilalţi şi să intre în spiritul veseliei şi al bunăvoinţei caracteristice noii mode a Crăciunului victorian.

Crăciunul de azi, moştenirea lui Dickens?

Modalitatea actuală a respectării Crăciunului este, în mare măsură, rezultatul renaşterii de la mijlocul perioadei în care Imperiul Britanic a fost condus de regina Victoria (1819-1901). Se pare că vacanţa de Crăciun, aşa cum o ştim azi, a apărut datorită notorietăţii nuvelei A Christmas Carol. Prin încercarea lui Dickens de a construi Crăciunul ca pe o sărbătoare a familiei, centrată pe generozitate – spre deosebire de ceea ce se petrecea anterior epocii victoriene, când Biserica era centrul evenimentului –, autorul s-a pliat mai bine pe moda vremii, în care secularizarea era considerată un factor de progres. Tot datorită bunei reputaţii pe care a avut-o nuvela, expresia „Merry Christmas!“ (Crăciun fericit!) a cunoscut o largă răspândire, devenind astăzi formula de salut în preajma sărbătorilor de iarnă.

Dacă urmărim lucrurile, putem vedea că nuvela lui Dickens a încurajat apariţia unei perioade distincte în cadrul anului şi a ritmului de viaţă. Teoretic, existau nişte premise în acest sens, însă povestea a dat exact direcţia necesară unei societăţi pentru a crea ceea ce numim astăzi sezonul Crăciunului. De aici şi până la lucruri caracteristice Crăciunului – mâncare, cântece, obiceiuri sau chiar lista de care aminteam la începutul articolului – e doar un pas. Anumite lucruri existau cu certitudine dinainte de această delimitare, însă ele dobândesc acum un cadru în care să se dezvolte.

Afişul animaţiei 3D din 2009

Cea mai veche ecranizare a unei poveşti de Crăciun. Dacă întrebi azi care este filmul ce aminteşte fiecăruia de Crăciun, răspunsurile acoperă o arie largă, de la animaţiile „Bambi“ sau „Pinocchio“, la seria de comedii „Home alone“, însă prima poveste de Crăciun ecranizată vreodată a fost A Christmas Carol, chiar la începuturile invenţiei lui Lumière, în 1901. Şi aceasta este şi cea mai ecranizată poveste de Crăciun, din toate câte au existat. Sunt, astfel, peste o sută de ecranizări (pentru cinema sau televiziune) şi adaptări pentru teatru, radio şi operă.

Printre cele mai cunoscute pelicule adaptate după cartea lui Dickens, amintim: „Scrooge“ (1951), peliculă ce îl are în rolul principal pe Alastair Sim; „A Christmas Carol“ (1938), muzicalul „Scrooge“ (1971) cu Albert Finney, adaptarea pentru televiziune „A Christmas Carol“ (1999), cu Patrick Stewart şi, nu în ultimul rând, animaţia 3D apărută în 2009 care îl are cap de afiş pe celebru comedian Jim Carrey. Povestea a fost scrisă şi rescrisă pentru diferite categorii de public, de la cei mici la melomani, iar lipsa Moşului în haină roşie nu ştirbeşte cu nimic farmecul sezonului Crăciunului.

Filmul „Moromeţii”: Mină de aur, nefolosită de comunişti

Pelicula „Moromeţii”(1987), în regia lui Stere Gulea şi avându-l în rolul principal pe Victor Rebengiuc, ar fi putut deveni un vârf de lance al propagandei comuniste, date fiind o serie de elemente care distrug familia ţărănească tradiţională, prezente în romanul lui Marin Preda. În schimb, „proiectul” a eşuat lamentabil pentru sistemul de atunci într-o capodoperă artistică a cinematografiei româneşti.


Urmărind reacţiile criticilor după apariţia peliculei lui Stere Gulea, se va vedea că mulţi dintre ei sunt puţin încurcaţi în a se exprima despre noua producţie. La momentul acela, filme despre ţărani existau. Unul dintre prototipurile impuse de literatură era Ion, al lui Liviu Rebreanu, ecranizat în 1979.

Filmul Moromeţii era însă sec din punct de vedere propagandistic. Faptul că nu sunt folosite de propagandă numeroase realităţi descrise în roman – că modificările sociale din anii interbelici au afectat ţărănimea, că efectele crizei economice din 1929-1933 au fost resimţite din plin de ţăranul care trăia în anii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, că evenimentele şi transformările politice radicalizau până şi viaţa sătească, ajungând să escaladeze în violenţe – denotă o cu totul altă viziune artistică decât cea recomandată de partid şi de liderul acestuia.



Filmul este conceput pentru un public care nu a trecut prin comunism şi care este familiar sau măcar informat corect despre evenimentele desfăşurate înainte de 23 august 1944. Din acest motiv, Moromeţii a fost greu de „criticat” la momentul apariţiei. Cele două planuri recurente de interpretare critică folosite la acel moment au fost cel spiritual, contemplativ, artistic, şi cel epico-elogiativ la adresa lui Marin Preda. Criticul Tudor Caranfil îi oferea o notă aparte lui Ilie Moromete, în interpretarea lui Victor Rebengiuc, „zguduitor în tăcerile sale, deşi excesiv de cerebral”.

Firul epic al poveştii lui Marin Preda este respectat de pelicula lui Stere Gulea. Pe fondul unor mutaţii sociale, care se vor dovedi ireversibile, filmul urmăreşte destrămarea unei familii ţărăneşti tradiţionale. Încercarea autoritară şi disperată a capului familiei, Ilie Moromete, de a ţine pe loc această realitate, eşuează. Cu transformarea lui Moromete, începută la finalul filmului, dispare un prototip social care a reprezentat secole de-a rândul societatea românească şi, de asemenea, se pierde şi o identitate.

De ce satul Talpa, şi nu Siliştea Glumeşti


Deşi multe dintre lucruri ar fi putut să servească bine partidul, ca atacuri indirecte la regimul burghezo-moşieresc, pelicula s-a dorit a fi un film de artă. Din acest motiv s-a apelat la tehnica alb-negru, care impregnează cu atenţie jocul de lumini şi umbre în minţile spectatorilor. Totuşi, filmările nu au fost lipsite de peripeţii. Stere Gulea a fost întrebat la puţin timp după lansarea filmului de ce a ales satul Talpa din Teleorman, şi nu Siliştea Gumeşti (localitatea de baştină a lui Ilie Moromete).

Răspunsul regizorului reflectă tocmai acea schimbare, marcată de film: „Pentru simplul fapt că actuala configuraţie a satului de baştină al scriitorului (pentru romanul Moromeţii, Marin Preda îl are ca model pe tatăl său, Tudor Călăraşu – n.r.) nu mai are nimic de-a face cu satul descris de el. Chiar Marin Preda spune în Imposibila întoarcere: «…ăsta nu e satul meu». După ce am văzut mai multe sate, am ales – pentru filmare – satul Talpa, tot din Teleorman”.


Problema cea mai mare a fost reprezentată de alegerea actorului care să-l interpreteze pe Ilie Moromete. Iniţial, Stere Gulea a vrut să-l distribuie pe Gheorghe Dinică în rolul lui Moromete, iar Victor Rebengiuc trebuia să fie Dumitru al lui Nae. Însă Dinică a refuzat şi Gulea a tot căutat o soluţie salvatoare. „Poate Gheorghe Dinică l-ar fi abordat altfel pe Ilie Moromete, cu o ironie mai acidă. Însă dramatismul pe care îl are personajul în filmul meu este dramatismul pe care i l-a dat Rebengiuc”, a povestit regizorul. Pe cât de firească pare această alegere pentru spectatori, pe atât de bizară a fost ea pentru citadinul Victor Rebengiuc, care era pus în situaţia să întruchipeze arhetipul ţăranului român, în condiţiile în care prima sa legătură cu ţăranii era reprezentată de bunicul actorului: „Bunicul nu era ţăran, dar era prima generaţie venită la oraş, un fel de Paraschiv”. Cum a reuşit atunci Victor Rebengiuc să fie Ilie Moromete? A uitat că personajul pe care trebuie să-l interpreteze este ţăran: „Am fost sărac de dimineaţa până seara... Nu ştiu cum e ăla un ţăran, aşa că am uitat că era vorba de un ţăran. Am jucat numai un om care are probleme.


Necazurile lui Moromete cu familia, cu recolta, cu fonciirea, cu Nilă, cu Paraschiv, cu Catrina, cu Bălosu, cu salcâmul sunt problemele unui om şi ele trebuiau rezolvate. Am uitat cu desăvârşire că Ilie Moromete este prototipul ţăranului român. L-am jucat cum am ştiut mai bine pe Moromete, un om cu o familie grea şi cu probleme”. Sărăcia locuitorilor şi problemele lui Ilie Moromete au devenit, astfel, factorii catalizatori care l-au marcat pe actor şi şi-au pus amprenta asupra imaginii lui Ilie din film. Şi, deşi la începutul filmărilor Rebengiuc a fugit la Bucureşti, ulterior, rolul i-a devenit foarte drag. Se pare că Leopoldina Bălănuţă a avut o contribuţie la întoarcerea actorului la „locul faptei”; ea a fost cea care l-a convins să-şi ducă rolul până la capăt.

Articol publicat în Historia nr. 107

Mărturisiri din caietul albastru / Definiții

Hemografia - scrierea cu tine însuți, cu îngerii și demonii cei porți, cu patimile și împlinirile tale. Mă rup în bucăți să pot să mă cert cu imaginația.

***

Tirania - nevoia omului slab de a stăpâni sau neputința de a împărtăți...

***

Argumentarea teologică - autopsia Divinității. Am ajuns să-l urăsc pe Dumnezeu. Această insuportabilă disecare și justificare scolastică mă îndepărtează de Divinitate. Cuvintele teologilor Îl ucid, iar ideeile Îi sunt doar o autopsiere continuă. Fiecare nouă argumentare teologică mă face să fiu mai bucuros că pot spune: sunt păcătos și că în sfârșit mi-am găsit o scuză.

***

Poezia - o repezeală de gânduri și simțiri adunate strâns într-un suflu.

***

Viața - o mare inutilitate dacă nu-i afli sensul 

***

Mitizarea - (divină) a scăpa de Dumnezeu într-un mod cât mai politicos cu putință; a ascunde o realitate în dosul nei povești sau a lega o tinichea de coada pisicii ca să spui cât de frumos cântă.

***

Dumnezeu - Suprema Întrebare a acestei realități relative.

***

Oamenii - Niște păsări în coliviile pe care cu deplină cunoștință și-le construiesc singuri.

„Pe aripile vântului”, o reţeta succesului de casă

Articolul a fost publicat in Historia nr.106 

Pelicula „Pe aripile vântului” (Gone with the Wind) a fost ecranizată în 1939 după romanul omonim de Margaret Mitchell. Dat fiind succesul de care s-a bucurat pe parcursul anilor, a intrat în numeroase topuri: e unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale şi pelicula cu cele mai mari încasări din toate timpurile.


Simpla rostire a numelui peliculei stârneşte reacţii – cele mai multe elogiative. Şi, totuşi, ce ingrediente conţine reţeta filmului „care a schimbat pentru totdeauna istoria cinematografică a Hollywood-ului” (aşa cum a fost supranumit de către criticii de specialitate ai timpului)?

Click aici pentru a vedea o galerie de afişe care au servit la promovarea celebrului film


Întrucât vom discuta despre dimensiunea succesului, se cuvine să amintim în ce constă acesta: câştigarea a zece Premii Oscar, printre care: cel mai bun film, cea mai bună actriţă într-un rol principal şi cel mai bun regizor; dacă ajustăm inflaţia, este filmul cu cele mai mari încasări ale tuturor timpurilor: 1.430.476.000 de dolari (circa 200.000.000 de dolari fără ajustare); a înregistrat în weekendul în care a avut premiera, 15 decembrie 1939, încasări de circa 1 milion de dolari. De asemenea, pelicula a devenit un reper pentru cinefilii din întreaga lume.
 

Vivien Leigh,  aleasă în criză  de timp

Lăsând deoparte punctele de vedere de natură artistică, se pot distinge câteva elemente care, puse cap la cap, au adus acest succes comercial impresionant. În primul rând, Oscarul pentru cea mai bună cinematografie şi culoare era unul previzibil, dat fiind că „Pe aripile vântului” este primul film color de lung metraj din istorie, realizat prin folosirea procedeului Technicolor. În al doilea rând, „Pe aripile vântului” e o megaproducţie holywoodiană, cu un buget impresionant pentru vremea ­respectivă (aproape 4 milioane de dolari) şi cu o distribuţie de excepţie: Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland, Leslie Howard şi Hattie McDaniel.

Pentru rolul lui Scarlett O’Hara au fost intervievate 1.400 de actriţe, printre care şi Bette Davis care a refuzat să fie Scarlett, crezând că va juca alături de Errol Flynn. Nici când au început filmările regizorul nu hotărâse cine va interpreta rolul personajului principal feminin, iar pe Vivien Leigh a cunoscut-o abia la câteva săptămâni după ce producţia începuse. Personajul principal masculin, Clark Gable, era considerat un sex-simbol al acelei perioade, însă Vivien Leigh i-a distrus reputaţia, afirmând că nu i-au plăcut deloc scenele în care ea trebuia să se sărute cu acesta, deoarece „avea o respiraţie urât mirositoare”.

Din punct de vedere al subiectului, sunt cel puţin trei aspecte care au asigurat succesul peliculei şi care se adaugă listei de mai sus. Este un film cvasi-istoric; pentru americanii acelei perioade pelicula făcea referire la evenimente cu o deosebită încărcătură emoţională, care au adus modificări sociale extrem de puternice şi care avuseseră loc cu puţin timp în urmă: Războiul de Secesiune (1861-1865). Pelicula narează însă şi o secvenţă de viaţă. „Pe aripile vântului” spune povestea iubirii dintre Scarlett O’Hara şi Rhett Butler în timpul Războiului Civil.

În această lume bulversată se remarcă Scarlett, o femeie diabolică, plină de defecte, vulcanică, uneori grav imorală, însă umană. Este povestea unei femei egoiste care nu vrea să-şi recunoască sentimentele faţă de bărbatul pe care-l iubeşte. Acest orgoliu se întoarce în final împotriva ei şi îl pierde pe cel pe care l-a iubit întotdeauna. Un alt aspect al succesului ţine de marketing-ul şi publicitatea agresivă făcute peliculei. În plus, chiar de la început, filmul a avut parte de o primire entuziastă din partea criticilor, amplificată ulterior de moartea tragică a celei care a dat naştere lui Scarlet O’Hara; scriitoarea Margaret Mitchell a pierit într-un accident de maşină, la puţin timp după lansarea peliculei.

Dincolo de calităţile artistice discutabile ale peliculei, se ascunde un factor, mult mai puţin ştiut şi aproape invizibil: ambiţia şi flerul comercial al producătorului David O. Selznick. Acesta a văzut o mină de aur în romanul lui Margaret Mitchell, ale cărui drepturi de ecranizare le-a cumpărat încă din 1936, la o lună de la publicarea cărţii, cu o sumă fără precedent pentru vremurile acelea, 50.000 de dolari. Şi a tras lozul norocos...