Colega mea, mare fan Amos Oz, a fost la conferiţă şi a scris un articol despre autor în ultimul numar din revista Historia. Cautand sa pun câteva imagini video din conferinta pentru versiunea de iPad a Historia am dat peste acest interviu in totalitate. Pe mine sincer m-am convins sa ii dau o sansa si sa citesc ceva de Amos Oz. Pentru cei nehotărâţi, dar şi pentru fani puteţi să urmăriţi interviu aici. Enjoy it!
miercuri, 21 martie 2012
marți, 20 martie 2012
O relaţie încurcată: banii, biserica şi patrimoniul
Banii. Aceasta este problema pe care o invocă cel mai adesea autorităţile în România când e vorba de a înfăptui ceva. Patrimoniul, în general, este printre ultimele domenii din agenda aleşilor noştri. Asta pentru că nu strigă, nu ameninţă, nu moare, nu poate fi cumpărat cu un kilogram de orez şi o sticlă de ulei şi are un mare dezavantaj: nu votează.
De aceea şi bugetul pentru cultură şi patrimoniu este atât de mic, încât nu se vede. Nu vom discuta acum aceste deficienţe, ci modul în care se administrează acei puţini bani care în cele din urmă ajung. Se pot observa o serie de neconcordanţe şi nepotriviri în ce priveşte modalitatea de finanţare a puţinelor proiecte care în cele din urmă primesc bani de la buget. Nu putem decât să prezentăm faptele şi să vă lăsăm pe dumneavoastră să trageţi concluzia finală: de ce e aşa?
Pentru o mai clară concluzie vom analiza două cazuri despre care am scris în urmă cu câteva săptămâni: Casa Sofian din municipiul Botoşani şi bisericile de lemn şi/ sau zid din Oltenia, pentru care asociaţia Alexis Project a realizat o carte ce prezintă starea de degradare a a acestora. Am ales aceste monumente urmând următoarele considerente:
1. Toate sunt monumente istorice de importanţă locală sau naţională - categoria A sau B
2. Cele mai multe dintre ele (cartea face referire la unele elemente din diverse ansambluri arhitecturale n.r.) sunt într-o stare avansată de degradare şi necesită reparaţii urgente.
3. Cele două puncte de mai sus sunt principalii factori care determină Institutul Naţional al Patrimoniului şi Ministerul Culturii să includă sau nu un monument în Planul Naţional de Restaurare.
4. Ar mai fi un aspect: toate sunt sub oblăduirea aceluiaşi stăpân - Biserica Ortodoxă Română
Totuşi există o curiozitate inexplicabilă: de ce acolo unde proprietarul manifestă un interes specific, monumentul a intrat în PNR şi unde nu, este direct interesat la nivel înalt (cel puţin eparhial, dacă nu mitropolitan n.r.) imobilul nu are nicio şansă? În plus, de ce doar statul trebuie să investească într-o clădire donată unei instituţii autonome, care se manifestă exact ca o societate privată?
Planul Naţional de Restaurare - împărţit aleatoriu?
Cu privire la atribuţiile Institutului Naţional al Patrimoniului, iată ce se menţionează pe site-ul instituţiei: „Institutul Naţional al Patrimoniului elaborează, potrivit strategiei Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi supune aprobării acestuia Planul Naţional de Restaurare (PNR) şi asigură atribuirea contractelor de proiectare şi execuţie a lucrărilor de restaurare, conservare, protecţie şi punere în valoare a obiectivelor cuprinse în acesta, potrivit legii (HG 1258/2001). Planul Naţional de Restaurare este principalul program al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional prin care se alocă fonduri provenite de la bugetul de stat pentru lucrări de restaurare a patrimoniului arhitectural din România. Numărul mare de obiective care necesită intervenţii urgente de consolidare a structurii de rezistentă, restaurare a componentelor de arhitectură sau artistice, comparativ cu sumele alocate de la bugetul de stat si nesemnificativa participare la cofinanţarea lucrărilor de către proprietari a determinat conceperea şi utilizarea de noi criterii pentru stabilirea priorităţilor in finanţarea lucrărilor din Programul Naţional de Restaurare."
Altfel spus, PNR este unicul program prin care statul, respectiv Ministerul Culturii, finanţează clădirile de patrimoniu. Teoretic, criteriile după care se împart banii ţin de stadiul de degradare şi de importanţa clădirii. În cele două articole „S.O.S. bisericile Olteniei!" şi "Casa Sofian, o ruină cu un proprietar de lux, folosită doar la fotografiile de nuntă" am prezentat pe larg cazurile monumentelor şi am arătat şi stadiul proiectelor, dacă acestea există. Totuşi, dintre multele imobile care se află sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române, doar casa Sofian se afla în PNR. În plus, banii nu vin decât de la stat fără aportul financiar al beneficiarului: Mitropolia Moldovei şi a Sucevei. Este interesant că dintre zecile de biserici care stau să cadă în întreaga ţară, este ales în Planul Naţional de Restaurare un monument care va servi B.O.R. drept Centru Cultural - Ecumenic.
Problema că s-ar acorda bani Casei Sofian din Botoşani de la Ministerul Culturii este una falsă. Directorul Direcţiei de Cultură Botoşani, Dănuţ Huţu, chiar ne atrăgea atenţia că din articolul menţionat mai sus s-ar înţelege că Ministerul Culturii, al cărui reprezentant în teritoriul este domnia sa, ar fi vinovat că nu s-a făcut ceva cu acest imobil. Nu aceasta era ideea, ci întrebarea corectă este: manifestă cineva vreun interes deosebit pentru Casa Sofian în detrimentul celorlalte şi de ce aceasta este reparată doar pe banii statului? De ce proprietarul sau administratorul actual nu a primit o serie de sarcini financiare cu privire la acest imobil? Iar dacă statul ar avea obligaţia să refacă monumentele patronate de B.O.R., atunci celelalte monumente de ce nu sunt în program?
Cel mai probabil există un interes deosebit ca acest monumentl care nu este locaş de cult, că de aşa ceva B.O.R. nu duce lipsă, să fie refăcut. În privinţa celorlaltor monumente istorice care în schimb sunt biserici, acest interes este doar la nivel declarativ, lipsind în fond.
Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii
Adrian Gheorghe, directorul ONG-ului Alexis Project identifică, astfel, o serie de vinovaţi pentru dezastrul generalizat din Oltenia: „există entităţi desemnate legal din rândul Bisericii Ortodoxe, ale administraţiei locale/centrale, precum şi instituţii descentralizate teritoriale aflate în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, ce nu îşi exercită optim atribuţiile specifice pentru salvarea şi prezervarea patrimoniului naţional religios. Asistăm astfel la imagini cu biserici «jupuite», fresce/elemente de mobilier/structuri de rezistenţă distruse, termopane montate pe monumente de secol XVIII, instalaţii electrice sau de climatizare fixate impropriu în zidăria originală, icoane şi cărţi de patrimoniu naţional depozitate în condiţii improprii sau înstrăinate către persoane fizice neautorizate". Autorul menţionează demersul Mitropoliei Olteniei, administratorul obiectivelor de patrimoniu menţionate, de a iniţia proiecte de restaurare, însă surprinde greutatea cu care se implementează acestea din cauza insuficienţei resurselor financiare.
Banii sunt într-adevăr o problemă, dar împărţirea lor lasă la fel de mult de dorit. Este foarte bine că se reface Casa Sofian, că a fost inclusă în acest plan, dar oare s-a făcut corect această selecţie?
Click aici pentru mai multe imagini
Biserica Ortodoxă Română - un mare proprietar de clădiri de patrimoniu
Potrivit tradiţiei româneşti, tot ce avea mai bun o comunitate era investit în locaşul reprezentativ - biserica; acest lucru a fost unul cotidian până în epoca modernă. Că patrimoniul ecleziastic nu mai reprezintă însă, în timpurile noastre, o prioritate este însă o realitate crudă. Totuşi acest bun cultural şi istoric are în fapt un stăpân, şi încă unul foarte puternic: Biserica Ortodoxă Română. Multă vreme biserica a fost parte integrată a statului, manifestând puteri similare cu cele ale stăpânirii laice sau chiar mai mari. Epoca modernă, la noi începând cu Alexandru Ioan Cuza, a aşezat relaţia biserică-stat pe un alt fundament. Modelul bizantin în care statul şi Biserica se împleteau a fost schimbat cu cel al Revoluţiei Franceze. Astfel statul a devenit laic, iar Biserica o instituţie autonomă şi separată de acesta. Acest lucru nu este un secret, ci este consemnat chiar în statului B.O.R. în primele articole: "Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea şi în lucrarea sa pastorală, misionară şi administrativă. (...)Biserica Ortodoxă Română se administrează în mod autonom prin organisme proprii reprezentative, constituite din clerici şi mireni, potrivit Sfintelor Canoane, dispoziţiilor prezentului Statut şi altor dispoziţii ale autorităţii bisericeşti competente."
Nu este niciun secret nici faptul că în gestiunea B.O.R. au rămas toate aceste locaşuri reprezentative ale comunităţilor şi că în prezent peste o treime din monumentele înscrise pe Lista Monumentelor Istorice aparţin B.O.R. Problema se pune cu administrarea lor din punct de vedere al reparaţiilor şi al restaurărilor. Aici biserica se dă la o parte. Sunt sute de locaşuri de cult, nu doar cele menţionate în lucrarea S.O.S - Zestrea culturală a Olteniei, într-o stare deplorabilă pe care degeaba încearcă să le repare unii preoţi mai vrednici.
Dilema care rămâne este cum ar trebui tratată Biserica în raport cu patrimoniu? Legea spune că se poate recurge la amenzi împotriva proprietarului dacă acesta nu are grijă de imobil. Totuşi, în practică am văzut adesea că directorii direcţiilor de cultură se feresc să dea amenzi la stat şi prin extensie Bisericilor. Toate instituţiile care au vreo legătură cu statul sunt oarecum ferite de amenzi pentru că astfel s-ar strica relaţiile la nivel local între autorităţi. Astfel ocaua privaţilor e mai grea decât a bugetarilor, iar B.O.R., deşi în practică o instituţie autonomă - aproape la fel de independentă ca şi o societate privată, beneficiază de "bunele tratamente", care deşi nu sunt prevăzute undeva se aplică destul de des, după cum am văzut şi în cazul Cetăţii romane de la Dinogeţia.
Mai mult decât atât, Biserica nu participă la renovările de la Botoşani, ascunzându-se sub umbrela aceloraşi bune tratamente şi a fricii de Dumnezeu a oamenilor. În fond, cum să spui nu? Legea-i lege pe hârtie şi cel mult la Bucureşti. Astfel, puţinii bani care merg în acest domeniu sunt direcţionaţi cu atenţie, respectând formal prevederile legale, dar mai presus, diverse interese.
 |
| Biserica Ortodoxa din Chinciuş are nevoie de reparaţii urgente |
De aceea şi bugetul pentru cultură şi patrimoniu este atât de mic, încât nu se vede. Nu vom discuta acum aceste deficienţe, ci modul în care se administrează acei puţini bani care în cele din urmă ajung. Se pot observa o serie de neconcordanţe şi nepotriviri în ce priveşte modalitatea de finanţare a puţinelor proiecte care în cele din urmă primesc bani de la buget. Nu putem decât să prezentăm faptele şi să vă lăsăm pe dumneavoastră să trageţi concluzia finală: de ce e aşa?
Pentru o mai clară concluzie vom analiza două cazuri despre care am scris în urmă cu câteva săptămâni: Casa Sofian din municipiul Botoşani şi bisericile de lemn şi/ sau zid din Oltenia, pentru care asociaţia Alexis Project a realizat o carte ce prezintă starea de degradare a a acestora. Am ales aceste monumente urmând următoarele considerente:
1. Toate sunt monumente istorice de importanţă locală sau naţională - categoria A sau B
2. Cele mai multe dintre ele (cartea face referire la unele elemente din diverse ansambluri arhitecturale n.r.) sunt într-o stare avansată de degradare şi necesită reparaţii urgente.
3. Cele două puncte de mai sus sunt principalii factori care determină Institutul Naţional al Patrimoniului şi Ministerul Culturii să includă sau nu un monument în Planul Naţional de Restaurare.
4. Ar mai fi un aspect: toate sunt sub oblăduirea aceluiaşi stăpân - Biserica Ortodoxă Română
Totuşi există o curiozitate inexplicabilă: de ce acolo unde proprietarul manifestă un interes specific, monumentul a intrat în PNR şi unde nu, este direct interesat la nivel înalt (cel puţin eparhial, dacă nu mitropolitan n.r.) imobilul nu are nicio şansă? În plus, de ce doar statul trebuie să investească într-o clădire donată unei instituţii autonome, care se manifestă exact ca o societate privată?
Planul Naţional de Restaurare - împărţit aleatoriu?
Cu privire la atribuţiile Institutului Naţional al Patrimoniului, iată ce se menţionează pe site-ul instituţiei: „Institutul Naţional al Patrimoniului elaborează, potrivit strategiei Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi supune aprobării acestuia Planul Naţional de Restaurare (PNR) şi asigură atribuirea contractelor de proiectare şi execuţie a lucrărilor de restaurare, conservare, protecţie şi punere în valoare a obiectivelor cuprinse în acesta, potrivit legii (HG 1258/2001). Planul Naţional de Restaurare este principalul program al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional prin care se alocă fonduri provenite de la bugetul de stat pentru lucrări de restaurare a patrimoniului arhitectural din România. Numărul mare de obiective care necesită intervenţii urgente de consolidare a structurii de rezistentă, restaurare a componentelor de arhitectură sau artistice, comparativ cu sumele alocate de la bugetul de stat si nesemnificativa participare la cofinanţarea lucrărilor de către proprietari a determinat conceperea şi utilizarea de noi criterii pentru stabilirea priorităţilor in finanţarea lucrărilor din Programul Naţional de Restaurare."
Altfel spus, PNR este unicul program prin care statul, respectiv Ministerul Culturii, finanţează clădirile de patrimoniu. Teoretic, criteriile după care se împart banii ţin de stadiul de degradare şi de importanţa clădirii. În cele două articole „S.O.S. bisericile Olteniei!" şi "Casa Sofian, o ruină cu un proprietar de lux, folosită doar la fotografiile de nuntă" am prezentat pe larg cazurile monumentelor şi am arătat şi stadiul proiectelor, dacă acestea există. Totuşi, dintre multele imobile care se află sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române, doar casa Sofian se afla în PNR. În plus, banii nu vin decât de la stat fără aportul financiar al beneficiarului: Mitropolia Moldovei şi a Sucevei. Este interesant că dintre zecile de biserici care stau să cadă în întreaga ţară, este ales în Planul Naţional de Restaurare un monument care va servi B.O.R. drept Centru Cultural - Ecumenic.
Problema că s-ar acorda bani Casei Sofian din Botoşani de la Ministerul Culturii este una falsă. Directorul Direcţiei de Cultură Botoşani, Dănuţ Huţu, chiar ne atrăgea atenţia că din articolul menţionat mai sus s-ar înţelege că Ministerul Culturii, al cărui reprezentant în teritoriul este domnia sa, ar fi vinovat că nu s-a făcut ceva cu acest imobil. Nu aceasta era ideea, ci întrebarea corectă este: manifestă cineva vreun interes deosebit pentru Casa Sofian în detrimentul celorlalte şi de ce aceasta este reparată doar pe banii statului? De ce proprietarul sau administratorul actual nu a primit o serie de sarcini financiare cu privire la acest imobil? Iar dacă statul ar avea obligaţia să refacă monumentele patronate de B.O.R., atunci celelalte monumente de ce nu sunt în program?
Cel mai probabil există un interes deosebit ca acest monumentl care nu este locaş de cult, că de aşa ceva B.O.R. nu duce lipsă, să fie refăcut. În privinţa celorlaltor monumente istorice care în schimb sunt biserici, acest interes este doar la nivel declarativ, lipsind în fond.
Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii
Adrian Gheorghe, directorul ONG-ului Alexis Project identifică, astfel, o serie de vinovaţi pentru dezastrul generalizat din Oltenia: „există entităţi desemnate legal din rândul Bisericii Ortodoxe, ale administraţiei locale/centrale, precum şi instituţii descentralizate teritoriale aflate în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, ce nu îşi exercită optim atribuţiile specifice pentru salvarea şi prezervarea patrimoniului naţional religios. Asistăm astfel la imagini cu biserici «jupuite», fresce/elemente de mobilier/structuri de rezistenţă distruse, termopane montate pe monumente de secol XVIII, instalaţii electrice sau de climatizare fixate impropriu în zidăria originală, icoane şi cărţi de patrimoniu naţional depozitate în condiţii improprii sau înstrăinate către persoane fizice neautorizate". Autorul menţionează demersul Mitropoliei Olteniei, administratorul obiectivelor de patrimoniu menţionate, de a iniţia proiecte de restaurare, însă surprinde greutatea cu care se implementează acestea din cauza insuficienţei resurselor financiare.
Banii sunt într-adevăr o problemă, dar împărţirea lor lasă la fel de mult de dorit. Este foarte bine că se reface Casa Sofian, că a fost inclusă în acest plan, dar oare s-a făcut corect această selecţie?
Click aici pentru mai multe imagini
Biserica Ortodoxă Română - un mare proprietar de clădiri de patrimoniu
Potrivit tradiţiei româneşti, tot ce avea mai bun o comunitate era investit în locaşul reprezentativ - biserica; acest lucru a fost unul cotidian până în epoca modernă. Că patrimoniul ecleziastic nu mai reprezintă însă, în timpurile noastre, o prioritate este însă o realitate crudă. Totuşi acest bun cultural şi istoric are în fapt un stăpân, şi încă unul foarte puternic: Biserica Ortodoxă Română. Multă vreme biserica a fost parte integrată a statului, manifestând puteri similare cu cele ale stăpânirii laice sau chiar mai mari. Epoca modernă, la noi începând cu Alexandru Ioan Cuza, a aşezat relaţia biserică-stat pe un alt fundament. Modelul bizantin în care statul şi Biserica se împleteau a fost schimbat cu cel al Revoluţiei Franceze. Astfel statul a devenit laic, iar Biserica o instituţie autonomă şi separată de acesta. Acest lucru nu este un secret, ci este consemnat chiar în statului B.O.R. în primele articole: "Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea şi în lucrarea sa pastorală, misionară şi administrativă. (...)Biserica Ortodoxă Română se administrează în mod autonom prin organisme proprii reprezentative, constituite din clerici şi mireni, potrivit Sfintelor Canoane, dispoziţiilor prezentului Statut şi altor dispoziţii ale autorităţii bisericeşti competente."
Nu este niciun secret nici faptul că în gestiunea B.O.R. au rămas toate aceste locaşuri reprezentative ale comunităţilor şi că în prezent peste o treime din monumentele înscrise pe Lista Monumentelor Istorice aparţin B.O.R. Problema se pune cu administrarea lor din punct de vedere al reparaţiilor şi al restaurărilor. Aici biserica se dă la o parte. Sunt sute de locaşuri de cult, nu doar cele menţionate în lucrarea S.O.S - Zestrea culturală a Olteniei, într-o stare deplorabilă pe care degeaba încearcă să le repare unii preoţi mai vrednici.
Dilema care rămâne este cum ar trebui tratată Biserica în raport cu patrimoniu? Legea spune că se poate recurge la amenzi împotriva proprietarului dacă acesta nu are grijă de imobil. Totuşi, în practică am văzut adesea că directorii direcţiilor de cultură se feresc să dea amenzi la stat şi prin extensie Bisericilor. Toate instituţiile care au vreo legătură cu statul sunt oarecum ferite de amenzi pentru că astfel s-ar strica relaţiile la nivel local între autorităţi. Astfel ocaua privaţilor e mai grea decât a bugetarilor, iar B.O.R., deşi în practică o instituţie autonomă - aproape la fel de independentă ca şi o societate privată, beneficiază de "bunele tratamente", care deşi nu sunt prevăzute undeva se aplică destul de des, după cum am văzut şi în cazul Cetăţii romane de la Dinogeţia.
Mai mult decât atât, Biserica nu participă la renovările de la Botoşani, ascunzându-se sub umbrela aceloraşi bune tratamente şi a fricii de Dumnezeu a oamenilor. În fond, cum să spui nu? Legea-i lege pe hârtie şi cel mult la Bucureşti. Astfel, puţinii bani care merg în acest domeniu sunt direcţionaţi cu atenţie, respectând formal prevederile legale, dar mai presus, diverse interese.
luni, 19 martie 2012
Am o plăcere masochistă - dacomanii!
Joi după ce v-am scris acel post despre iniţiativele "dacilor" care vieţuiesc printre noi, de pe malurile Dâmboviţei până în New York, m-am gândit că a fost o prostie din partea mea să cotrobăi după nişte oameni cu idei puţine şi fixe şi să le urmăresc elucubraţiile.
Cu toate acestea azi, parca ceva nu mi-a dat pace şi m-am apucat să caut din nou să văd ce mai spun aceşti daci în viaţă, vaşnici urmaşi ai lui Burebista. Şi cum toate sunt la un click distanţă, am apăsat de două ori pe mouse şi iar m-am enervat - vorba războinicului luminii: Pac - Pac. Am dat azi ca la un semn de "Preemtiunea dacica" a celebrului de acum Mircea Chelaru, publicată în sacrul spaţiu editorial găzduit de poetul şi scriitorul dacilor de azi Daniel Roxin.
Nu pot şi nu vreau să spun nimic despre militarul Mircea Chelaru, dar ca istoric mai bine ... NU. Încep să înteleg acum de ce politicos am fost refuzat de toţi istoricii serioşi când i-am întrebat de Napoleon Săvescu şi ceilalţi din grupul său. Mi s-a spus foarte clar că atât timp cât îi bagi în seamă şi polemizezi cumva cu ei şi cu ideile lor înseamna ca ar avea vreun pic de adevăr.
Oamenii aştia se hrănesc din frustrările românilor de azi, care indiferent pe cine au drept strămoş, se simt marginalizaţi şi fără reper. Faptul că istoricii neagă nu înseamnă că ascund neapărat ceva şi că lasă un loc în care nu pun nimic. Poate chiar nu ai ce să pui şi poate chiar nu ai de ce să pui. Cu ce te ajută să ştii că strămoşii tăi au fost sau nu cei mai viteji dintre traci sau cei mai betivi dintre acestia? Ce îti aduce în plus dacă te-ai nascut din urmasii unor puscariasi aruncati pe un continet nepopulat sau din miticii arieni?
Realitatea de azi iti arata ca nimic. Nici determinarea stramosilor din anumite epoci, nici lasitatea lor nu spune nimic despre cei care traiesc azi. Exista niste lucruri care raman, nu se poate contesta acest aspect, dar sunt multe care se pot educa. Din pacate ceea ce vezi azi in România nu te poate duce cu gandul la "buricul omenirii"...
Asadar domnilor Chelaru, Roxin şi Săvescu poate de mai multa educatie şi de mai putina manipulare avem nevoie in România. "Descoperirile" dumneavoastra fac parte din acea adunatură de vorbe goale care umflă mintile unor cocoşi flămânzi.
Cu toate acestea azi, parca ceva nu mi-a dat pace şi m-am apucat să caut din nou să văd ce mai spun aceşti daci în viaţă, vaşnici urmaşi ai lui Burebista. Şi cum toate sunt la un click distanţă, am apăsat de două ori pe mouse şi iar m-am enervat - vorba războinicului luminii: Pac - Pac. Am dat azi ca la un semn de "Preemtiunea dacica" a celebrului de acum Mircea Chelaru, publicată în sacrul spaţiu editorial găzduit de poetul şi scriitorul dacilor de azi Daniel Roxin.
Nu pot şi nu vreau să spun nimic despre militarul Mircea Chelaru, dar ca istoric mai bine ... NU. Încep să înteleg acum de ce politicos am fost refuzat de toţi istoricii serioşi când i-am întrebat de Napoleon Săvescu şi ceilalţi din grupul său. Mi s-a spus foarte clar că atât timp cât îi bagi în seamă şi polemizezi cumva cu ei şi cu ideile lor înseamna ca ar avea vreun pic de adevăr.
Oamenii aştia se hrănesc din frustrările românilor de azi, care indiferent pe cine au drept strămoş, se simt marginalizaţi şi fără reper. Faptul că istoricii neagă nu înseamnă că ascund neapărat ceva şi că lasă un loc în care nu pun nimic. Poate chiar nu ai ce să pui şi poate chiar nu ai de ce să pui. Cu ce te ajută să ştii că strămoşii tăi au fost sau nu cei mai viteji dintre traci sau cei mai betivi dintre acestia? Ce îti aduce în plus dacă te-ai nascut din urmasii unor puscariasi aruncati pe un continet nepopulat sau din miticii arieni?
Realitatea de azi iti arata ca nimic. Nici determinarea stramosilor din anumite epoci, nici lasitatea lor nu spune nimic despre cei care traiesc azi. Exista niste lucruri care raman, nu se poate contesta acest aspect, dar sunt multe care se pot educa. Din pacate ceea ce vezi azi in România nu te poate duce cu gandul la "buricul omenirii"...
Asadar domnilor Chelaru, Roxin şi Săvescu poate de mai multa educatie şi de mai putina manipulare avem nevoie in România. "Descoperirile" dumneavoastra fac parte din acea adunatură de vorbe goale care umflă mintile unor cocoşi flămânzi.
joi, 15 martie 2012
Dacii, din nou! Mă apuca groaza!
Am primit zilele trecute un filmuleţ de la un colaborator. Pelicula care a apărut în 2012 este extrem de populară pe Youtube. Cel care m-a atentionat avea in vedere faptul că că în decembrie anul trecut am coordonat in revista Historia un dosar despre Daci. Am incercat, la acel moment, sa adun opiniile unora dintre cei mai cunoscuti arheologi si istorici români, oferind un spatiu editorial destul de mare manipulărilor surferite în timpul naţional comunismului care de fapt fac mai mult rau decat bine dezvoltarii studiilor in domeniu.
Totuşi Revolutia din 1989 nu a maturat de tot si imixtiunile politice din discursul despre daci. In plus braconajul si aparitiile bizare ale unor bratari de aur (care nu se stie cum s-au descoperit) au adus prejudicii istoriei antice. Gruparile de tracomanie si dacomanie prezente prin congrese pe la Intercontinental si care inca mai au de raspuns cu privire la natura finantarilor nu au facut in ultimii ani decat sa intoxice cu idei aberante pe multi tineri. Contextul favorabil, creat de prostia guvernarilor si parandaraturile obtinute de diversi din mafia manualelor, a facut ca nivelul de cunostinte sa scada considerabil la nivelul elevului. Din pacate multi cu astea raman! Internetul pe de alta parte pare o sursa de informare facila, dar celor carora le lipseste acel filtru, din cauzele amintite mai sus, iau de bun ce decreteaza un stomatolog - stabilit bine mersi in SUA - si doi trei fost ofiteri din fosta securitate care au uitat sa mai faca diferenta intre ce e adevarat si ce trebuie sa minta.
Dar mai bine va las in compania unora precum Napoleon Săvescu, Mircea Chelaru sau Daniel Roxin să vă lămuriti singuri de gogomăniile pe care le spun. recomand celor care vor sa se documenteze, nu neaparat interviurile cu Zoe Petre sau Alexandru Vulpe din Historia, ci primul volum din Istoria Românilor scoasa de Academia Română. Acolo pasionatii pot descoperi bibliografie suficienta pentru a se documenta.
Atentie! Cam tot ce spun acesti domni in cele 50 de minute pe care ii urmariti e un adevar doar pe jumatate. Isi construiesc o argumentatie omitand punctele principale. Distractie placută!
Totuşi Revolutia din 1989 nu a maturat de tot si imixtiunile politice din discursul despre daci. In plus braconajul si aparitiile bizare ale unor bratari de aur (care nu se stie cum s-au descoperit) au adus prejudicii istoriei antice. Gruparile de tracomanie si dacomanie prezente prin congrese pe la Intercontinental si care inca mai au de raspuns cu privire la natura finantarilor nu au facut in ultimii ani decat sa intoxice cu idei aberante pe multi tineri. Contextul favorabil, creat de prostia guvernarilor si parandaraturile obtinute de diversi din mafia manualelor, a facut ca nivelul de cunostinte sa scada considerabil la nivelul elevului. Din pacate multi cu astea raman! Internetul pe de alta parte pare o sursa de informare facila, dar celor carora le lipseste acel filtru, din cauzele amintite mai sus, iau de bun ce decreteaza un stomatolog - stabilit bine mersi in SUA - si doi trei fost ofiteri din fosta securitate care au uitat sa mai faca diferenta intre ce e adevarat si ce trebuie sa minta.
Dar mai bine va las in compania unora precum Napoleon Săvescu, Mircea Chelaru sau Daniel Roxin să vă lămuriti singuri de gogomăniile pe care le spun. recomand celor care vor sa se documenteze, nu neaparat interviurile cu Zoe Petre sau Alexandru Vulpe din Historia, ci primul volum din Istoria Românilor scoasa de Academia Română. Acolo pasionatii pot descoperi bibliografie suficienta pentru a se documenta.
Atentie! Cam tot ce spun acesti domni in cele 50 de minute pe care ii urmariti e un adevar doar pe jumatate. Isi construiesc o argumentatie omitand punctele principale. Distractie placută!
marți, 13 martie 2012
Centrul Vechi din Botoşani, un exemplu de bună practică doar pe jumătate
La finele anului trecut, în oraşul Botoşani se încheia oficial procesul de reabilitare a 18 clădiri din Centrul Vechi al urbei. Iniţiativa municipalităţii, finanţată din fondurile de preaderare la Uniunea Europeană, se vedea în sfârşit concretizată; o dovadă că, dacă există interes, construcţiile ruinate, cu faţade decojite, pot reveni la menirea iniţială: cea comercială. Există însă şi o neîmplinire care umbreşte succesul din Botoşani: cele 18 clădiri restaurate reprezintă doar un sfert din imobilele de patrimoniu din zona respectivă. Celelalte, aflate în proprietate privată, păstrează încă semne din urâta imagine a oraşului de dinainte de începerea proiectului.
O străveche vocaţie de târg
În Evul Mediu românesc, pe lângă diverse fapte istorice - bătălii, treceri ale voievozilor, invazii, prădăciuni, incendii etc. - oraşul Botoşani şi-a afirmat un puternic rol comercial, stimulat în parte şi de populaţia care locuia aici. Primii au fost armenii, pentru a căror statornicire stă mărturie prima biserică, ridicată în anul 1350. Prezenţa acestora ca buni negustori, moşieri, arendaşi, administratori de moşii, deţinători ai unor case frumoase (a se vedea construcţiile de pe Strada Armeană - n.r.) şi a unor biserici impunătoare este menţionată şi de istorici precum Nicolae Iorga sau Vasile Pârvan. Totuşi, cei care au reuşit să ajungă la proporţiile populaţiei româneşti, ba chiar să le şi depăşească, au fost, în perioada interbelică, evreii. Aceştia au continuat ocupaţiile armenilor, ale lipovenilor, având centrul de greutate în strada „Popa Şapcă" şi în zona limitrofă.
Faţa oraşului a fost schimbată cu totul de marele incendiu din 3 iunie 1887. Atunci a fost afectată puternic Strada Mare, indiscutabil artera comercială principală a târgului. Au ars cu acel nefericit prilej nenumărate prăvălii armeneşti, evreieşti sau româneşti, locuinţe şi magazine la modă în perioadă. După incendiu, locul edificiilor din lemn a fost luat de altele, din zid, cărămidă, piatră, cea mai mare parte a acestora dăinuind până astăzi. Totuşi, în urma acestui eveniment, centrul de greutate din punct de vedere al comerţului s-a mutat în zona Pieţii „Carol" (devenită în timpul comunismului „1907", actualmente „1 decembrie 1918"), la intersecţie cu o nouă arteră, Calea Naţională, care a căpătat rol polarizator. Aceasta este şi în prezent bulevardul care împarte în două oraşul. Albumele fotografice cu imagini ale prăvăliilor pline cu produsele negustorilor armeni şi evrei sunt edificatoare; după cum edificatoare e şi piesa „Take, Ianke şi Cadâr", a dramaturgului Victor Ioan Popa, bun cunoscător al realităţilor din micile oraşe moldave.
Cum ajung centrele vechi o ruină
Centrul istoric al oraşului Botoşani se concentrează astăzi în jurul acestei Pieţe „1 decembrie 1918" şi în ce a mai rămas din Strada Mare de odinioară. Sunt peste 60 de imobile înregistrate pe lista monumentelor istorice în această zonă. Ca mai toate centrele vechi din România, clădirile care alcătuiesc miezul istoric al Botoşanilor nu au constituit o prioritate la consolidare nici în Epoca de Aur, nici în primii 10-15 de ani care au urmat Revoluţiei din 1989.
Oferite ca spaţii locative diverselor familii care constituiau cazuri sociale sau folosite în regim de chirie, imobilele nu au mai cunoscut o renovare adecvată de foarte mulţi ani. După Revoluţie, unele dintre ele au fost vânate la propriu atât de urmaşii foştilor proprietari, cât şi de diverse societăţi sau persoane interesate mai degrabă de teren. Amplasamentul central a constituit o miză importantă pe fondul creşterii preţului metrului pătrat construit în România. Astfel, doar un număr limitat de clădiri a rămas în subordinea autorităţilor locale. Mai mult: vidul legislativ din primii zece ani de după 1989 a făcut ca multe dintre imobile să dispară cu totul, aşa că întâlnim astăzi în centrele istorice ale oraşelor din România clădiri cu totul nepotrivite cu amplasamentul în care se găsesc: turnuri de tip „glass and steel", înconjurate de clădiri de secol XVIII-XIX.
Click aici pentru mai multe imagini
18 clădiri din Centrul Vechi al Botoşanilor, reabilitate
Cât priveşte imobilele rămase în gestiunea autorităţilor locale, ele au intrat într-un program de reabilitare - cazul fericit al Botoşanilor. Dar nici aceste programe n-au fost ferite de probleme; a se vedea numai ce s-a întâmplat în Centrul Vechi al Capitalei, unde, mai bine de doi ani, aproape toate străzile din zona Lipscani erau nu doar un pericol public pentru trecători, dar şi un focar de infecţie. Chiar şi astăzi lucrările sunt departe de a fi terminate...
Revenind la Botoşani, iată ce se va întâmpla cu clădirile restaurate şi aflate în gestiunea primăriei, potrivit lui Dănuţ Huţu, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu (D.J.C.P.N): „Cele 18 clădiri restaurate, care reprezintă cam 20-25% din imobilele de patrimoniu din municipiu Botoşani şi care sunt ale Consiliului Local, cel mai probabil îşi vor păstra contractele care sunt în vigoare, întrucât unele dintre ele au fost închiriate. Celelalte vor fi destinate instituţiilor de cultură din oraş: ONG-uri culturale, spaţii expoziţionale etc. În plus, pe lângă monumentele restaurate trebuie luat în seamă şi faptul că s-a modernizat întreaga reţea de utilităţi: apă, canal şi gaz, precum şi infastructura".
De ce costă mult un Centru Vechi
Investiţia de la Botoşani a însumat 7,6 milioane de euro fără TVA şi circa patru ani de muncă (2008-2011). Au fost reabilitate/renovate/restaurate un număr de 18 clădiri monument-istoric din Centrul Vechi, clădiri aflate în proprietatea municipalităţii, în cadrul proiectului „Reabilitarea Centrului Istoric şi a zonei pietonale a municipiului Botoşani", finanţat prin programul PHARE CES 2006.
Cu această ocazie s-a refăcut şi întreaga reţea de utilităţi din zonă (apa-canal, gaz, energie electrică), au fost amenajate trei parcări, s-a montat mobilier urban şi zona a fost pavată. În plus, în Centrul Vechi s-au construit şi două fântâni arteziene - una la intrarea în Piaţa „1 Decembrie" şi una în dreptul Bisericii „Uspenia", dar şi un amfiteatru în aer liber. Directorul D.J.C.P.N a nuanţat: „Incluzând şi mobilierul urban, proiectul a costat cam 7,6 milioane de euro. Este foarte scump să restaurezi. Se porneşte de la proiectare, urbanizare, realizare. Sunt lucruri care costă şi durează. La aceste clădiri nu s-au făcut doar reparaţii, ci şi consolidări. Noi, plimbându-ne, vedem doar faţadele, dar clădirile sunt afectate de timp, în plus, faptul că unele din ele au avut destinaţii sociale şi-a lăsat putenic amprenta. Sperăm ca în viitor să reuşim, împreună cu Primăria şi Consiliul Judeţean, să restaurăm întreg Centrul Istoric."
Pe lângă modernizările aduse zonei, care cresc considerabil factura lucrărilor, restaurarea şi reabilitarea unei clădiri monument istoric pot să prespună costuri mult mai mari decât ar fi presupus ridicarea unui imobil cu aceeaşi capacitate. Apare atunci întrebarea: de ce să cheltuim atât de mult? Răspunsul - valabil nu doar pentru acest caz sau pentru celelalte centre vechi ale oraşelor româneşti, dar şi pentru oricare monument istoric - este că o construcţie nouă, chiar făcută după modelul celei demolate, rămâne doar o imitaţie fără valoare istorică deosebită. Pentru cei care au călătorit, de pildă, în capitala Poloniei, Varşovia (complet distrusă în Al Doilea Război Mondial), sentimentul de imitaţie, dacă nu chiar de fals, este prezent la tot pasul.
Click aici pentru a vedea imagini din Botoşanii de odinioară
Ce urmează după reabilitare
Şi pentru că încercăm nu doar să prezentăm cazul fericit al Botoşanilor, ci să întocmim şi un cod de bune practici, ar trebui să avem în vedere şi lucrurile care se întâmplă după ce proiectul e gata. Paza acestor obiective nu este, de pildă, realizată în mod satisfăcător. Se cuvine ca beneficiarii unor astfel de proiecte (autorităţi şi cetăţeni) nu doar să fie conştienţi de sumele şi munca alocate, dar şi de responsabilităţile pe care le au faţă de imobile în sine şi de zonă, ca ansamblu. Unele autorităţi locale preferă înăsprirea regulilor cu privire la estetica zonei şi bine fac. Dacă zona a fost dedicată comerţului se preferă ca siglele societăţilor comerciale să fie dintr-un material care să corespundă ansamblului.
Pentru a nu se ajunge la sume foarte mari necesare restaurării, în Franţa, spre exemplu, se preferă alocarea periodică a unor sume mici pentru acţiuni de conservare. De asemenea, amenzile pentru acţiuni de degradare a patrimoniului sunt usturătoare. Şi aceasta pentru că, prin natura sa, un monument istoric rămâne pentru totdeauna un „bolnav", care trebuie supravegheat şi ajutat să supravieţuiască..
.
Ce facem cu celelalte clădiri, care nu aparţin municipalităţii?
Monumentele refăcute sunt un mare pas înainte, dar, ne întrebăm, ce se întâmplă cu ansamblul? Ce se întâmplă cu celelalte clădiri din Centrul Vechi, care se degradează pe zi ce trece? Directorul Huţu face distincţiile: „Trebuie precizat de la bun început că nu s-a refăcut tot Centrul Vechi, ci doar o mică porţiune de clădiri, care sunt în proprietatea Consiliului Local. Restul nu s-a refăcut. Nici n-avea cum, întrucât sumele din care s-a finanţat această lucrare provin din fondurile PHARE, iar acestea nu se dau decât pentru clădiri aflate în proprietatea statului. Păi, ce, credeţi că oferă Uniunea Europeană bani pentru proprietari privaţi?"
Într-adevăr, la Botoşani s-a creat un precedent; s-a restaurat ce se putea restaura cu fonduri europene. Celelalte imobile însă, aflate în proprietate privată, se află la rândul lor într-un real pericol de dispariţie, ameninţate de probleme precum: iminenţa prăbuşiri în cazul unor ziduri care prezintă fisuri încrucişate, exfolierea tencuielilor exterioare, infiltraţii ale apei pluviale în ziduri, degradări ale învelitorilor acoperişurilor, structuri de susţinere a acoperişurilor degradate, degradări structurale care pot conduce la prăbuşire în caz de cutremur. Se adaugă aici intervenţiile realizate de proprietari la tencuielile exterioare originale, cu tencuieli realizate după standarde moderne, fără respectarea normelor estetice şi tehnice specifice acestei categorii de monumente istorice.
Soluţiile posibile pentru aceste clădiri, în opinia directorului D.J.C.P.N, ar fi reprezentate, printre altele, de acordarea unor facilităţi „în conformitate cu legea", a unor scutiri de taxe şi impozite pentru aceia care ar lua în calcul reabilitarea imobilelor pe care le deţin: „Cred însă că acest gen de subiect trebuie discutat şi negociat în prealabil. De asemenea, există şi posibilitatea folosirii legislaţiei în vigoare care, în momentul de faţă, obligă pe toţi proprietarii de clădiri care au faţadele distruse să le repare. Probabil, Primăria va realiza un proiect pentru a le repara sau restaura. Apoi îşi va recupera în timp banii de la proprietari".
Visând frumos, autorităţile şi cetăţenii îmbrăţişează ideea ca zona istorică a Botoşanilor să redevină principala zonă comercială şi culturală al urbei. Ce-i drept, s-au făcut primii paşi, dar aceştia sunt mici, insuficienţi. Salvarea Centrului Vechi continuă să fie un deziderat, unul major. Atât forurile centrale europene, cât şi cele locale trebuie să se alieze, înlesnind revenirea Botoşanilor la vocaţia sa comercială, dar şi intrarea în circuitul turistic şi cultural al ţării.
vineri, 9 martie 2012
Va aduceti aminte de O Fortuna, Carmina Burana
Această creaţie a lui Carl Orff imi ridică părul pe sira spinării de fiecare dată cand o ascult. Am descoperit cateva versiuni care au ceva din suflul melodiei originale. Nici nu stiu pe care să v-o recomand mai degrabă. Asa că am să pun verisiunea originală, apoi ultima descoperire de la Piano Guys (versiune in care masinile de formula 1 au o contribuitie aparte) si apoi altele.
Versiunea celor de la Piano Guys
Versiunea rock Therion
Versiunea corului Gregorian
Versiunea celor de la Piano Guys
Versiunea rock Therion
Versiunea corului Gregorian
joi, 8 martie 2012
De 8 Martie
V-aş scrie ceva mai mult despre 8 Martie, dar sigur voi ajunge să refulez din cauza ţiganilor cu flori şi cu mii de nimicuri, a aglomeraţiei feroce pentru a lua ceva sau a reproşurile înveninate din cauza unui telefon dat mai târziu decât ora prânzului, toate astea pentru o zi inventată recent - în 1911! Din acest motiv voi fi scurt!
Aşa că celor care înţeleg că totul constă a a te gândi la cele dragi din viata ta si ca un gest conteaza chiar daca nu vine la prima ora din zi, le recomand de 8 Martie... ceva mai exotic!
Aşa că celor care înţeleg că totul constă a a te gândi la cele dragi din viata ta si ca un gest conteaza chiar daca nu vine la prima ora din zi, le recomand de 8 Martie... ceva mai exotic!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)