Prin ce este definită normalitate? Prin raportarea la anormal!

Sunt lucruri pe care nu te aştepţi să ţi se întâmple, pe care nu doar că nu le vizualizezi, dar nici măcar nu încerci să te gândeşti la ele. Totuşi acestea te lovesc uneori cu o cruzime încât tot ce e mai rău în viaţa ta de până atunci pare o glumă proastă. Acelaşi lucru îl resimţi şi când un astfel de lucru afectează pe cineva de lângă tine.

Ce poate aduce rău o revedere cu fosştii colegi de liceu? Nimic, deosebit! Oameni care şi-au modificat statutul marital, apariţia unei noi generaţii, joburi noi, stabiliri în alte ţări a unora dintre ei etc. Până şi îmbătrânirea şi decesul unor profesori este un lucru firesc. Trist, dar real, pentru că face parte din ciclul normal al vieţii.

Work and Travel şi primul contract de muncă în Alaska

O întrebare legitimă pe care o primeşti adesea când vorbeşti de Alaska este: cum şi de ce te-ai dus acolo? Din tonul întrebării poţi sesiza două lucruri: fie admiraţia pentru cineva care a mers într-un loc fabulos, fie oripilarea, dacă în mintea interlocutorului sunt doar imagini înzăpezite.
Interesant e faptul că ambele nuanţe sunt valabile şi nu se exclud, dar sunt şi rămân doar nişte preconcepţii, mentalităţi formate de pe canapea din faţa micului ecran.


Ce am căutat acolo?
Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată ca lucruri pur şi simplu întâmplătoare să îţi schimbe radical viaţa, fie doar şi pentru o perioadă de timp. Nu îmi aduc aminte ziua în care s-a întâmplat, probabil pentru că era una ca oricare alta din perioada de facultate, undeva pe la începutul anului III.

22 de ore pe drum spre Alaska, spre ultima frontieră

Dincolo de faptul că pentru mine era prima experienţă cu avionul, plecarea spre Alaska mi-a oferit suficient timp să mă gândesc la multe: de la aventura în care intram cu ochii deschişi, la frica de moarte când avionul a început să se zguduie puţin din cauza turbulenţelor şi de la responsabilitatea uriaşă pe care mi-o asumasem prin împrumutarea a vreo 3000 de dolari pentru această nebunie, la gândul că aş putea să mă pierd cumva în una din cele trei legături pe care le aveam până în Anchorage. Dar să o luăm uşor…

Plecare din Bucureşti

Undeva în prima jumătate a lunii iunie 2005, mă pregăteam să plec din România pentru prima oară printr-un program Work and Travel tocmai în Alaska. Isprava avea să se repete şi în 2007, dar atunci eram cu mult mai focusat şi mai stăpân pe mine.

Undeva pe la 11 dimineaţa, mă găseam în staţia autobuzului ce duce spre Aeroportul Otopeni, cu un rucsac şi un troler de haine şi alte lucruri. Deşi mi-am pus o grămadă de chestii unele nu mi-au folosit la nimic, iar altele în ciuda insistenţelor mele, să nu le mai car, s-au dovedit a fi absolut indispensabile – spre exemplu două perechi de şosete de lână.

Canicula începea deja să îţi arate colţii, dar cum fusesem avertizat în anul acela nu voi avea parte de ea. Urcat în expresul spre aeroport începeam să conştientizezcă pe măsură ce staţiile curgeau, iar distanţa dintre mine şi avion se micşora, că rupeam toate corzile de siguranţă pe care le aveam şi care îmi ghidau existenţa: de la cheia camerei de cămin, la telefonul mobil care în 3 zile maxim avea să se descarce complet. Prizele din SUA nu sunt ca cele din România, dar eu nu aveam de unde să ştiu acest lucru.

Ajuns la aeroport mi-am întâlnit coleg de facultate cu care am pornit la drum. Pe la ora 14 (ora României) am decolat cu destinaţia finală Anchorage (Alaska). Sentimentul de exaltare pe care îl încercam gândindu-mă la documentarele văzute pe Discovery despre Alaska, mi-a fost rapid temperate de decolarea avionului. Mi-am proptit capul în tetieră, am strâns mânerele scaunului şi am aşteptat.

Cum să îţi faci o idee despre olandezi din avion şi din aeroport

Abia când am ajuns la altitudinea de zbor, mi-am dat seama că “nu e chiar asa de rău”… “Până voi ajunge acolo o să mă învăţ”, mă gândeam eu atunci. Mai erau două decolări şi 3 aterizări. Am verificat din nou biletul: Bucureşti-Amsterdam-Minneapolis-Anchorage. Cu pauzele dintre avioane aproape 22 de ore: 3 ore până la Amsterdam, 9 până la Minneapolis şi alte 6 până în Anchorage, la care se adăugau vreo 4 ore de aşteptare între avioane. Operatorul european era KLM, iar cel american Northwest. În 2007 ruta a fost alta Bucureşti-Paris-Cincinnati-Anchorage, iar operatorii Air France şi Delta. Timpul de zbor a fost cam tot acelaşi.

Nicio clipă nu mi-am pus problema lungimii unui asemenea drum. În fond dacă la un moment dat îţi lua vreo 8 ore să ajungi de la Bucureşti la Mangalia cu trenul, 22 de ore până la capătul lumii era mai mult decât rezonabil. Nu prea dormisem ce-i drept în noaptea de dinainte, în parte de căldură şi în parte de emoţii. Mă simţeam ca un copil mic dus pentru prima oară cu trenul. Priveam pe geam şi îmi dădeam seama că am uitat să îmi iau un aparat foto.

Lumea cu care mă întâlnisem în aeroport la Otopeni îmi părea atunci foarte cochetă şi diferită de persoanele de rând. Peste ani aveam să cunosc şi cursele low-cost pline cu căpşunari care se înghesuiau să ocupe un loc în avioanele care vindeau tickete fără numărul locului pe ele. Aproximativ trei ore mai târziu, măreţia Otopeniului avea să scadă rapid în ochii mei când am întâlnit aeroportul din Amsterdam.
Deşi am stat prea puţin timp ca să îmi fac vreo idee, lucrurile căpătaseră contur încă din avion, de la micul hublou lângă care mă aşezasem. Plecasem dintr-o ţară în care totul era într-o “mirifică” harababură şi am ajuns într-o ţară ce parcă fusese trasată şi desenată de sus. Totul era aranjat şi bine desenat: canale care se scucedau la intervale regulate, drumuri drepte, parcele frumos lucrate şi viu colorate.


Imaginea este undeva în Cehia
Coborând, cele văzute de sus se adevereau. Gândul de a vedea până unde merge dezordinea zărită la plecarea din Bucureşti m-a urmărit vreo 3 luni jumătate. La întoarcere m-am lămurit, cam după Budapesta se schimbă peisajul.

Aeroportul, un furnicar de oameni şi bagaje! O nebunie în care am crezut că mă voi pierde. Peste câţiva ani mi-am dat seama că totuşi la Amsterdam era ordine, faţă de Charles de Gaulle din Paris! Măreţia Otopenilor concurca asemeni pieţii centrale din Râmnicu-Sărat în faţă Bucureştiului. Mai multe terminale fiecare cu zeci de porti de îmbarcare, duty-free-uri o gramadă şi mulţi, mulţi oameni.

Deşi nu am probleme cu orientare mi-a luat ceva să îmi dau seama unde era terminalul pentru zborurile transoceanice. La noi era simplu: Plecări şi Sosiri. Aici cate un terminal pentru: zboruri interne, europene şi transoceanice. Fiecare cu plecările si sosirile sale. Toate lucrurile astea le-am inteles în cele trei ore petrecute la întoarcere aici.

Imagine din aeroportul din Amsterdam
Aproape alergând pentru că între avioane avea doar o oră, am ajuns la o coadă lungă ce se întindea de la porţile pe care trebuia să ne îmbarcăm către SUA. Am crezut că am dat peste o coadă românească, nu de alta dar compatrioţii noştri ne obişnuiesc cu aceste practici oriunde ar fi în Europa (ex. Barcelona, ora 23, o coadă imensă într-un aeroport cvasi-gol, singurul avion care zbura era un Wizz catre Bucureşti pe la ora 2.30.).

Prima întâlnire cu un  747 – 400

M-am înselat! Erau oameni de toate naţionalităţile care se îmbarcau în burta unui avion gigant. Ce mi se păruse mie mare avionul cu care venisem – un Boeing 737, dar acum aveam să intram în unul şi mai şi un Boeing 747 – 400. Înainte să ajunge însă acolo eram despuiaţi cât se putea de mult. M-am mirat, dar cineva din personalul aeroportului mi-a explicat fugitiv: “US regulations”. În avion am aflat că pasagerii pentru zborurile transoceanice către SUA sunt mult mai atent percheziţionaţi – in fond eram la doar vreo 4 ani de la incidentele din 2001. M-am descălţat, puţin înţepat pentru că nu beneficiasem de tratamentul asta când am fost verificat la Bucureşti, mi-am scos din nou toate obiectele metalice şi am reuşit să trec.

Atunci mi-am dat seama că aş putea avea o conservă în rucsacul de bord. Când am văzut că a trecut rucsacul fără ca cineva să spună ceva mi-am amintit că imi pusesem in graba pachetul la Bucuresti in bagajul de cală (care habar nu aveam pe unde era! Mi se spusese că ne vom revedea la Anchorage, dar cum nu eram obisnuit, bagajul ala era o grijă în plus) Apoi prin minte îmi trecea doar un lucru – voi muri de foame 9 ore dacă voi primi o masa ca aia primită în drum spre Amsterdam… Nu a fost cazul!
Intrând în avion era o foială imensă! Cel cu care venisem avea un culoar de acces si cate trei rânduri de scaune in stânga şi trei in dreapta. Aici situaţia era diferita. Pe jumătate mai era un rand de cate 4 scaune.

Stăteam cam in dreptul aripilor şi când gigantul s-a pus în mişcare aveam impresia că ne aflam în burta unei păsări grase care obosită da din aripi. Decolarea a fost parcă ceva mai uşoară decât cea de la Bucureşti, probabil pentru că avionul era mai greu şi turbulenţele nu s-au simţit atât de puternic. Deşi am primit păturică şi pernă ca să dorm, nu am reuşit să închid un ochi. Era prea de tot să dorm acum. Cele nouă ore de zbor mi-au fost suficiente să descopăr facilităţile avionului şi să mă tratez de orice frică.

În imagine este giganticul Airbus A340, de la Air France cu care am trecut Atlanticul la a doua expediţie în Alaska
Reguli pe Homeland-ul american
Când am ajuns în Saint Paul Airport din Minneapolis era seară. Datorită diferenţei de fus orar deşi mersesem 9 ore eram încă în aceeaşi zi şi nu se făcuse încă noapte. Am plecat din Amsterdam la ora 17 (ora locală)  şi am ajuns la 19 în Minneapolis (ora locală). Formalităţile de intrare pe homeland-ul american nu sunt chiar aşa de simple (prezinţi un pasaport şi gata). Mai întâi completezi în avion un formular în care povesteşti cam ce cauţi la ei şi ce ai prin bagaje. Ajuns la aeroport te prezinţi la ghiseul pentru străini. Trebuie să ai asupra ta pasaportul cu viză şi formularul de la ambasadă SUA din ţara în care este rezident, documente obţinute în prealabil. Acolo te ia in primire un functionar si te intreabă, de una, de alta. Dacă nu ai mai fost in SUA, ţi se scanează retina şi ţi se iau amprentele, apoi ţi se pune o stampilă de intrare pe pasaport şi în fine ai intrat.

În 2007 am asistat la o poveste ceva mai complicată. În haosul din Charles de Gaulle, la Paris, am zărit o doamnă pe la vreo 65 de ani care mergea către SUA. Stătea săraca în faţa panoului de plecari/sosori, cu niste foi pe foi pe care era mare imprimat: Don’t speak english! Go Cincinnati. A văzut că vorbeam româneşte şi ne-a cerut să meargă cu noi. Dar lucrurile s-au complicat la ghişeul mai sus amintit, în Cincinnati, pentru că doamna nu înţelegea ce i se cerea. Funcţionarul era la un pas să cheme paza pentru că eu tot incecam să îi traduc doamnei ce spune el. Până la urmă doamna i-a dat o scrisoare, probabil o invitaţie, de la fiica ei,  care o aştepta dincolo la Sosiri. Functionarul m-a lăsat atunci să îi spun să se uite în camera lui si apoi să îi ia amprentele.

După ce treci obligatoriu îţi iei bagajul de cală şi faci din nou check-in. Ar fi bine să nu ai mancare sau medicamente în bagaje! Cel putin asa scrie în formularul completat în avion. Acum te verifică, la sânge înainte să poti trece în terminalele pentru zboruri domestice. Cred ca pe acolo a rămas conserva mea de pateu!

Când am intrat aeroport, dincolo de linia ostracizaţilor,  o întreagă lume parcă s-a deschis. Zeci de restaurante şi magazine, multă lume de toate vârstele şi naţiile. Dacă la Otopeni parcă toţi cei care porneau la drum erau “cu ştaif”, aici oamenii erau relaxaţi, poate neglijenţi un pic. Nimeni nu îţi punea problema să nu se aşeze pe jos, dacă avea chef. Ba chiar mai erau unii care dormeau. Cureţenia era la loc de cinste, dar feţele noastre mirate parcă ne tradau că nu suntem de acolo.

Am fi putut să mâncăm, dar dacă vă vine să credeţi sau nu aveam fix 50 de dolari la mine. Mi se spusese că totul era asigurat şi am refuzat să iau mai mulţi, dar despre acest episod voi povesti altădată. Din acest motiv nu am mers să mâncăm. Totul părea prea scump pentru buzunarele noastre.

Din avion totul părea degajat. Casele depărtate una de alta, mult verde! Aceeaşi senzaţie răzbătea din tot aeroportul, care era de-a dreptul imens. Chiar exista un mini-metrou care făcea legătura între diverse terminale. Pe plasmele amplasate acolo Larry King îşi modera celebra emisiune tv. Senzatia oferită de emisiune fără subtitrare a fost primul semnal de alarmă pe care conştientul mi-l trăgea. Aici legăturile cu acasă era rupte. În acest moment eram pe drum şi în drum! Cele trei ore dintre avioane au fost suficiente pentru a mă plimba şi de a încerca să mă familiarizez cu lumea din care urma să fac parte o vreme. Treningul meu “Prosper” îl simţeam ca pe o ştampilă pe frunte.
În treningul meu Prosper şi cu ştampila în frunte, în aeroportul Anchorage
Ulterior în Alaska, când am ajuns a doua oară, un american mi-a spus un lucru: când te-am văzut prima se vedea că nu eşti din State, acum calci ca un american. Se întâmpla chiar la capătul celei de-a doua perioade petrecute acolo.

Aproape de zece avionul a decolat spre destinaţia pe care eu unul o credeam finală: Anchorage! Mi-am zis că dacă tot e noapte măcar să dorm. Locul meu era chiar la capatul avionul, alături neavând pe nimeni. Cred că am adormit imediat ce am decolat. M-am trezit două ore mai târziu extrem de odihnit  şi cu o lumină puternică bătându-mi în faţă. M-am gândit că a trecut noaptea şi că e dimineaţă. Nimic mai fals. Lângă mine, la un scaun distanţă era o steward-esă. Am recunoscut-o imediat după uniformă. Foarte drăguţă, mi-a spus că a rugat colegele ei să îmi păstreze o porţie de mâncare pentru că m-am văzut că am adormit. Apoi am stat de vorbă. Era primul american ca care am vorbit pentru prima oară în SUA mai mult de 3 minute.

Mi-a povestit că lucrează de 15 ani la Northwest şi că acum mergea în Alaska pentru a se îmbarca pentru o cursă Anchorage-Honolulu. De acolo urma să se întorcă acasă în Minneapolis. Era curios pentru mine că o doamnă pe la 50 de ani încă lucrează pe această poziţie. Aproape tot personalul pe care l-am întalnit pe liniile europene si atunci si mai târziu este extrem de tânăr, sub 40 de ani. În SUA nu este aşa!
M-a făcut atent că se văd foarte bine gheţarii peste care zburam şi la un moment dat când ne-am apropiat de Anchorage, masivul McKinley. Priveliştea era superbă. Am rămas înmărmurit. Privind spre nord aveam impresia că sunt în afara spaţiului terestru şi văd pământul ca şi cum l-aş privi din creştet. De ce înaintam spre nord lumina era tot mai puternică. Înţelesesem că noapte nu trecuse, abia dacă se pregătea să vină.

Mi-am luat “good bye” de la drăguţa doamnă şi m-am pregătit de aterizare. În momentul în care am ajuns propriu-zis, ceasul arăta ora 00.30. Afară era lumină ca seara, după asfintit. Temperatura erau de cam 10-15 grade, iar pentru mine venit de la 35 era de-a dreptul frig. Formalităţile nu au durat prea mult. Până să ieşim din aeroport m poposit la nişte computere. Contra sumei de 3 dolari am primit 15 minute, timp în care mi-am anunţat părinţii că am ajuns şi că sunt întreg. Apoi am ieşit.

Mi-am luat bagajul şi ne-am trezit singuri într-un aeroport ce se golea cu repeziciune. Nu era nimeni care să ne aştepte, nimeni care să ne spună care este următorul pas de făcut. Nu am fost o excepţie de la regulă. Majoritatea celor pe care i-am întâlnit acolo au trecut prin asa ceva. Unii chiar s-au “cazat” in aeroport… Cert e că aeroportul de la capătul lumii era cu mult mai mare decât “micuţul” Otopeni.
Va urma

Click aici pentru mai multe imagini

Pădurea Spânzuraţilor – prima distincţie la Cannes pentru România

Despre perlele cinematografice româneşti se vorbeşte puţin şi rar. Popularizarea producţiilor cu mult mai slabe în detrimentul celor care cu adevărat merită mediatizate au făcut ca atunci când privim către filmografia autohtonă să considerăm că nu avem cu ce ne lăuda. În aceste condiţii, singurele pelicule, care par a ne scoate în lume, ar fi doar cele care au reuşit în ultimii ani să capteze atenţia criticilor şi cinefililor din străinătate. Privind spre trecut avem însă şi surprize plăcute. Una dintre capodoperele cinematografiei româneşti, de care mulţi au auzit, dar puţini îi cunosc valoarea este „Pădurea Spânzuraţilor”, o ecranizare a romanului omonim al scriitorului român Liviu Rebreanu.

Producția peliculei a fost realizată în anul 1964 de Studioul Cinematografic „București”, care la momentul acela funcționa deja în noul Centru de Producție Cinematografică construit la Buftea. Filmul a fost realizat de cunoscutul regizor Liviu Ciulei, acesta alegând în rolul principal, cel al locotenentului Apostol Bologa, pe tânărul (pe atunci) actor Victor Rebengiuc, rol care l-a consacrat pe acesta în lumea cinematografului. Distribuţia este completată de însuși regizorul Liviu Ciulei (în rolul lui Klapka), actrița Ana Széles (Ilona) şi Ştefan Ciubotaraşu (Petre).

 

Cu ce e diferită „Pădurea Spânzuraţilor ”

 

Filmul urmăreşte acţiunea romanului lui Rebreanu, însă cu această peliculă Liviu Ciulei se definește a fi un regizor care crede în puterea imaginii. Alegerea decorurilor este semnificativă ca expresivitate, integrându-se firesc în structurile naturale ce definesc locuri unde se desfăşoară acțiunea, punctând-o. Nimic nu apare întâmplător în decorul acțiunii filmului: stivele de coșciuge, grămezile de scaune, vrafurile de bocanci, nenumăăratele obiecte din camera logodnicei, lucrurile aruncate anapoda din castel sau ciudata boală a pădurii, arăturile uscate, lumina lividă a întinderilor. Toate acestea contribuie din plin la definirea acțiunii ca una sumbră, bolnăvicioasă, tensionată și lipsită de orice speranță, cea care definea în fond războiul și care i-a cuprins și pe participanți.

Conflagraţia mondială nu este doar un eveniment, un moment care găzduieşte întreaga acţiune, ci personajul principal ce determină modificările interioare ale celorlalţi. Fiecare imagine a filmului este construită pornind de la această constantă pe care regizorul o impune de la început. Pelicula scoate în evidenţă capacitatea regizorului de a produce valori artistice deosebite care puteau să facă faţă exigenţelor criticilor la nivel internaţional.

„Pădurea Spânzuraților” a reprezentat apogeul experienței regizorale a lui Liviu Ciulei, după ce acesta mai realizase și alte filme ca regizor principal: „Erupția” și „Valurile Dunării”, respectiv în calitate de regizor secund al lui Victor Iliu în filmul „Moara cu noroc”. Experiența sa de arhitect, actor și scenograf au cântărit desigur decisiv la rezultatul final.

Producţia a fost realizată alb-negru, iar acest element a contribuit şi mai mult la interpretarea sa mai degrabă ca film de artă, decât unul pur epic. Deşi o parte din aceste elemente nu au contat foarte tare pentru publicul mai puţin avizat, notorietatea romanului a făcut ca spectatorii români să primească foarte bine filmul. Pentru critici, toată atenţia arătată de regizor detaliilor a contat enorm, iar aprecierile au fost pe măsură. O notă pozitivă a primit-o şi din partea autorităților comuniste ale timpului, care au fost mulțumite că cinematografia noastră a reușit să producă filme în conformitate cu preceptele noii revoluții culturale.

O parte a nomenclaturii a considerat că filmul răspunde chiar nevoilor politice de formare a noului om, însă aceştia nu înţelegeau un element de bază pe care pelicula îl expune – adevărata creaţie artistică – se ridică dincolo orice de concept politic. Transformările interioare ale lui Apostol Bologa, exemplar surprinse în pelicula lui Liviu Ciulei, nu se opreau la un concept politic, ci făceau apel la ceva mult mai profund, la umanitate.

 

Cinematografia română şi capodoperele începuturilor

 

Un element de curiozitate rezidă în faptul că acest film apare în perioada de început a cinematografiei româneşti. Cel mai probabil, în primele momente de calm după răsturnările provocate în primii 15 ani de la instaurarea comunismului în România şi într-o vreme în care adevărata zonă artistică era mai puţin impregnată de propagandă. Existau filme de masă propagandistice, dar nivelul acesta al creaţiei era mai puţin pervertit. Cert este că „Pădurea Spânzuraţilor” depășește total acea optică teatrală a punerii în scenă a acțiunii unui film aidoma unei piese de teatru, care este inerentă oricărei cinematografii la începuturi, cum era cea românească în ani ’60.

Deşi a mulţumit pe toată lumea, incluzând aici deopotrivă criticii de artă şi autorităţile regimului comunist, filmul se ridică dincolo de o simplă ecranizare a unei foarte bune cărţi, devenind un etalon greu de atins și stabilind un alt set de valori la care filmul românesc era perfect capabil de a ajunge. Victor Rebengiuc, aflat la începutul carierei sale impresionante, creează un personaj cu totul şi cu totul aparte, cu gesturi, gânduri şi de o profunzime apropiată de stilul celebrului scriitor rus Fiodor  Dostoievski. Profunzimea personajului interpretat chiar la începuturile carierei sale l-a plasat pe tânărul Rebengiuc între acei actori care pot da viaţă unor caractere complexe, el devenind de-a lungul timpului nu doar imaginea reprezentativă a lui Apostol Bologa, ci şi a lui Ilie Moromete.

Prin „Pădurea Spânzuraților” filmul artistic românesc se face cunoscut în lume la cel mai înalt nivel. În anul 1965, participând la Festivalul Internațional al Filmului de la Cannes, Franța, regizorul Liviu Ciulei a fost recompensat cu Premiul pentru regie. De asemenea, filmul a fost nominalizat şi la cea mai înaltă distincţie a festivalului, Palme d’Or, reprezentând şi un moment de cotitură în viaţa personală a cineastului. După acest eveniment, datorită inadaptării altor vremuri, regizorul va fugi din România.

Gânduri spre Alaska la început vară

În fiecare vară pe la începutul lui iunie mă apucă o agitaţie febrilă. Nu prea pot să o descriu, însă în primul moment în care temperatura se răceşte brusc şi ploaia durează mai mult de câteva ore, îmi dau seama că acea atmosferă încarcată de vapori şi acel frig neaşteptat care-i îmbracă rapid pe cei care până atunci se văitau de căldură îmi aduc aminte de Alaska.

Aerul rece şi umed îmi intră în plămâni. Închid ochii şi înaintea mea apare Marea Bering cu ţărmurile ei prelungi şi nisipoase când refluxul îşi trimite apele către Siberia. Apoi apa creşte văzând cu ochii. În câteva ore acolo unde mi-am scufundat picioarele în nomol se valuri de peste 2-3 metri sunt deja stăpâne.

Înainte însă să revin în Bucureşti şi să văd că de fapt în faţă am un câmp din Pipera şi că mă duc spre job, îmi întorc uşor faţa către vânt, iar cu ochii minţii ajung în faţa munţilor din jurul oraşului Anchorage, acoperiţi de zăpadă încă de la sfârşitul lunii septembrie.

Ploaia s-a oprit. Nu e nimeni încă pe stradă. Acolo în Alaska, într-un mic sat de pescari, sentimentul că nimic nu te îndrădeşte este dominat. Se ştie că Alaska este cel mai mare stat american, dar cel mai slab locuit. Omul rămâne mic, iar acel "self confident" pe care majoritatea americanilor îl exprimă  este puternic diluat aici.

Sentimentul de putere a forţei umane capabile să domine orice, maşinile lor mari, faptul că totul este de cumparat şi ca are o rezolvare rapidă, devin atât de mici în faţa maiestăţii şi furiei naturii. Să-i vezi pe aceşti "încrezuţi" ai sorţii cum se tem în permanenţă că maşinile puse la păstrare peste iarnă în cele mai bune condiţii ar putea totuşi să nu mai pornească în sezonul următor, să-i priveşti cum trebuie să găsească soluţii rapide pentru că nu au de unde să cumpere sau ar dura prea mult până să aducă un utilaj, să-i vezi cum acceptă soluţiile "româneşti" de la unii pe care în mod normal i-ar dispreţui, te face să îi consideri mai umani.

Rigoarea afişată în primele zile de muncă se topeşte şi în ei după lungile zile de muncă din Alaska. Încrederea se căleşte puţin câte puţin, iar la final îţi dai seama că ai câştigat un prieten. Poate multe din cele ce scriu în acest prolog nu au un cap şi o coadă pentru mulţi însă în timp sper că veţi descoperi cum se leagă aceste trăiri de poveştile noptilor albe de la capătul lumii.

La baza a ceea ce am să vă povestesc în rubrica - "Poveşti de la capătul lumii" sunt pe de o parte lucruri pe care le-am văzut şi trăit în cele aproximativ 7 luni petrecute acolo în verile anilor 2005 şi 2007, iar pe de altă parte istoriile şi amintirile celor pe care i-am întâlnit acolo. Poze aparţin unora care din diverse motive am ales să mergem în Alaska fie doar şi pentru o experienţă unică.
Va urma

Unde găseşti una dintre cele mai vechi beri din lume - Traseul mănăstirilor care fabrică bere

Aparent berea, istoria şi biserica nu au luate toate trei prea multe lucruri în comun. Totuşi de aproape 1000 de ani călugării de la mănăstirile trapiste din Belgia ţin să ne contrazică şi o fac foarte bine. Berile delicioase, fabricate în peisajul liniştit al mănăstirilor trapiste belgiene, te îndeamnă la meditaţie. Un tur rapid se poate face în maxim o zi, dar dacă docriţi să savuraţi câte puţin din atmosfera acestor locrui rezervaţiză ceva mai mult timp.

Cele 6 locaşuri monahale care sunt autorizate să folosească marca autentică pentru etichetarea produselor sunt: Saint Sixtus de Westvleteren (de lângă Ypres), Notre Dame de Scourmont, Notre Dame de Orval (de lângă satul Florenville), Notre Dame de Saint-Remy (Rochefort), Saint Benedict (Achel) şi Notre Dame de Sacre Couer (Westmalle). Pentru a primi această onoare, procesul de fabricare al berii trebuie să se desfăşoare sau să fie supravegheat de călugării ordinului, într-o abaţie trapistă. Deşi există limite, producţia este variată, cele 6 mănăstiri producând aproximativ 20 de sortimente de bere. Cea mai veche dintre abaţii este cea de la Orval, fondată în secolul al XI-lea, astfel că berea pe care o puteţi bea de aici are o reţetă veche de 1000 de ani.

Click aici pentru a vedea ce fac mănăstirile cu profitul obţinut din vânzarea berii

Cât de "bine" arată patrimoniul UNESCO din Maramureş: pericole şi neajunsuri

Discuţiile cu privire la starea monumentelor aflate în patrimoniul UNESCO iscate recent în urma declaraţiilor făcute de ministrul culturii, Mircea Diaconu, sunt departe de a fi noi. Domnia sa a ales să se refere doar la situaţia siturilor arheologice de la fortificaţiile dacice din Munţii Orăştie, însă aşa cum am arătat şi în articolul „Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina", mai sunt multe de făcut chiar şi acolo unde lucrurile arată mai bine. Pentru a continua discuţia tocmai despre aceste edificii care ar trebui să fie etalon pentru patrimoniul cultural românesc, ne vom opri atenţia de această dată asupra Bisericilor de lemn din Maramureş.

 

Lăudate de turişti, care au rămas profund marcaţi de frumuseţea şi spiritualitatea puternică a acestor locuri, bisericile din lemn din Maramureş, aflate sub statut UNESCO, nu se găsesc într-o stare de colaps sau de degradare avansată, precum alte edificii de patrimoniu din România, însă sunt lucruri care trebuie remediate.

Cele opt locaşuri alese în Lista Patrimoniului Mondial (LPM) sunt reprezentative prin vechime, poziţie şi mediu, stil arhitectonic, tehnică de construcţie, pictură interioară şi stare de conservare, şi definesc bisericile din lemn din Maramureş ca un ansamblu arhitectural de valoare universală excepţională. Sunt exemple ale unui tip de construcţie conturat în secolul al XVII-lea, fruct al creaţiei colective, de cele mai multe ori anonime, dar având un geniu creator indiscutabil.
Ele au fost alese cu intenţia de a scoate la iveală principalele biserici din lemn din această regiune: şase dintre ele definesc biserica maramureşeană clasică, una (cea de la Rogoz), reprezintă bisericile de tip nord transilvan şi una (cea de la Plopiş), tranziţia între cele două. 

Ce aduc nou patrimoniului mondial nişte biserici de lemn
Bisericile din lemn din Maramureş reprezintă sinteza fericită dintre elemente de arhitectură majoră din Europa Răsăriteană şi Apuseană, la care se adaugă sinteza dintre planul de origine bizantină şi formele gotice care se înfăţişează sub forma unei arhitecturi originale autohtone, unice atât în România, cât şi în Europa. Toate elementele constituiente concură la crearea aspectului de monumentalitate al acestor biserici, deşi spaţiul interior este conceput la scară umană. Tocmai din acest motiv, ele sunt recunoscute ca veritabile catedrale din lemn.

Aşa cum aminteam şi în articolul despre bisericile pictate din nordul Moldovei, periodic monumentelor UNESCO li se întocmeşte un raport de monitorizare. Ultimul s-a făcut anul trecut, însă nu a fost încă publicat. Bazându-ne pe ultimul raport de acest fel (întocmit în 2006) publicat, care amintea o serie de probleme, am pornit să vedem care este starea acestor monumente. Abia aşteptăm publicarea raportului întocmit anul trecut pentru a ni se confirma sau nu informaţiile văzute pe teren de noi şi pe care vi le prezentăm.

În spatele numelui generic de „bisericile de lemn din Maramureş" se ascund aproape 100 de locaşuri de cult. Cele opt incluse în LPM sunt: biserica „Intrarea în biserică a Maicii Domnului" din Bârsana, biserica „Sfântul Nicolae" din Budeşti, biserica „Preacuvioasa Paraschiva" din Deseşti, biserica „Naşterea Maicii Domnului" din Ieud, biserica „Sfinţii Arhangheli" din Plopiş, biserica „Sfinţii Arhangheli" din Şurdeşti, biserica „Preacuvioasa Paraschiva" din Poienile Izei şi biserica „Sfinţii Arhangheli" din Rogoz. Considerăm că, întrucât se cunosc puţine elemente despre aceste monumente, o enumerare a celor opt ar fi insuficientă. De aceea, înainte de a prezenta problemele cu care se confruntă fiecare vom include un scurt istoric. În afară de problemele semnalate fie de noi, fie de raportul din 2006, am mai urmărit un element: măsurile de prevenire a stingerii incendiilor. Două au fost motivele care ne-au determinat să ne gândim şi la acest aspect: 1. bisericile sunt construite în întregime din lemn şi sunt relativ izolate, fiind amplasate în zone mai greu accesibile; 2. incendiul de la biserica din lemn Gialacuta, jud. Hunedoara (monument de categoria A, construit în secolul XVI, care a ars ca o torţă fără ca nimeni să poată face ceva chiar în primăvara anului curent).

La biserica de la Bârsana nu există nici măcar un drum

Prima şi cea pe care raportul din 2006 o consideră „imaginea cea mai dezolantă dintre toate cele opt biserici înscrise în LPM" este locaşul ortodox cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică" din satul Bârsana. Atestarea documentară a satului datează din 1326, când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, dă satul lui Stan Bârsan. Edificiul a fost construit în 1720, după ce în 1717 tătarii au devastat şi incendiat satul. A fost ridicat pentru a servi drept biserică de mănăstire ortodoxă. În perioada 1800-1806 a fost transferată pe amplasamentul actual şi făcută biserică de mir. Puţin timp după acest transfer a fost pictată de meşterul Toader Hodor din Vişeul de Mijloc, ajutat de Ioan Plohod din Vladimireşti. La strămutarea pe actualul amplasament bisericii i s-a adăugat un pridvor structurat pe două niveluri (soluţie arhitecturală rară la bisericile de lemn).

În 2006, toată lumea era nemulţumită de faptul că restaurarea picturii dura deja de foarte multă vreme, însă azi este încheiată. Problemele remarcate atunci la soclul de piatră de la absida altarului, precum şi drumul de acces, parcarea şi grupurile sanitare nu sunt rezolvate. De asemenea, învelitoarea din lemn prezintă urme de degradare pe partea sudică. Cele prevăzute în raportul din 2006 se menţin: „accesul se face prin curtea unui localnic, iar uliţa spre aceasta nu oferă condiţii de parcare." Grupurile sanitare au rămas tot în plan. În plus, instalaţiile electrice sunt mai mult sau mai puţin improvizate, iar paratrasnetul, deşi nu suntem experţi, nu prea pare a face faţă unor eventuale fenomene meteo. Nu există niciun fel de hidrant sau sistem de semnalizare a incendiilor. Nu există taxă de intrare şi nici pază, dar cine s-ar obosi ajungă până acolo.

Biserica din Budeşti, noroc că e lângă Primărie
Biserica din lemn din Budești Josani este datată în 1643, fiind considerată o construcție „magnifică" pentru epoca sa. Nu a fost niciodată modificată sau extinsă şi este un exemplu de arhitectură tipică pentru zona Maramureşului istoric. În 1762 pictorul de fresce Ioan Polehalschi zugrăveşte pronaosul, naosul, iconostasul şi o parte din icoane, iar în anul 1832, meşterul Ioan Opriş pictează peretele şi bolta altarului. Lăcaşul are hramul „Sfântului Nicolae" încă din anul datării sale. În prezent, biserica serveşte cultului greco-catolic, însă între 1990 şi 2009 au existat dispute cu privire la proprietate. Edificiul s-a aflat din anul 1948 în posesia Bisericii Ortodoxe Române, după ce regimul comunist a interzis cultul greco-catolic. Lăcașul a fost revendicat cu succes de Biserica Greco-Catolică după 1989, iar în data de 4 decembrie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea formulată de Parohia Română Unită Budești împotriva Parohiei Ortodoxe Române Budești și a obligat-o pe aceasta din urmă să-i predea edificiul. În ceea ce priveşte raportul de monitorizare din 2006, făcut pentru bisericile din lemn înscrise în LPM, starea de conservare era considerată bună, ceea ce poate fi remarcat şi azi. Există unele degradări la învelitoare (lucru datorat perisabilităţii materialului din care sunt realizate). De asemenea, s-a făcut o restaurare a picturii interioare. Totuşi, ca şi în alte cazuri, sistemul electric lasă de dorit. Cabluri şi aplice încastrate în materialul lemnos sporesc riscul unui incendiu. Nici paratrăsnetul nu pare a fi chiar nou sau recent verificat şi nu am remarcat prezenta vreunui sistem de semnalizare a incendiilor sau a vreunui hidrant.

Spre deosebire de cazul anterior, nu sunt probleme cu accesul, biserica fiind aşezată pe marginea şoselei. Nu există o parcare amenajată, dar este folosită cea a Primăriei şi a Căminului Cultural. În privinţa grupurilor sanitare sunt utilizate cele al şcolii. În raportul din 2006 se amintea că ar fi o problemă pe timp de vară în privinţa curăţeniei acestora.
Există o taxă pentru vizitarea bisericii de 3 lei de persoană, iar cheia se găseşte peste drum, la Primăria Budeşti.

La biserica din Deseşti instalaţia electrică e o bombă cu ceas

Biserica cu hramul "Cuvioasa Paraschiva" a fost construită în anul 1770 pe locul alteia mai vechi. Prima atestare documentară a satului datează însă din 1360, când regele Ludovic I de Anjou confirmă dreptul de proprietate pentru Dragoş, fiul lui Giulea şi a descendenţilor lui asupra a 6 sate româneşti, situate în Valea Marei. Această favoare i-a fost acordată pentru serviciile şi comisioanele întreprinse pentru restaurarea autorităţii Coroanei maghiare în ţările moldavei. Pictura, realizată prin 1780 de către Radu Munteanu cu influenţe post-bizantine, este foarte bine păstrată şi înfăţișează scene clasice din Biblie (Judecata de Apoi, Vechiul şi Noul Testament, Ciclul patimilor).

Locaşul de cult este şi astăzi disputat între Biserica Ortodoxă şi Biserica Unită cu Roma (Greco-Catolică). Starea de conservare trecută în raportul din 2006 este bună, pictura fiind recent restaurată, însă nu se poate să nu fie remarcată negativ instalaţia electrică interioară, care, mai mult decât la celelalte biserici, este un real pericol de incendiu. De asemenea, sunt unele deteriorări la învelitoare pe latura de nord. Ca şi la celelalte două locaşuri amintite mai sus, paratrăsnetul pare învechit şi incapabil să facă faţă unui eveniment meteo, nu există vreun sistem de alarmă în caz de incendiu sau vreun hidrant. De asemenea nu am remarcat niciun stingător. În privinţa drumului, accesul se poate face destul de uşor întrucât există un drum asfaltat până la poarta bisericii, însă nu este o parcare amenajată sau grupuri sanitare. Există şi aici o taxă de vizitare de 2 lei de persoană, iar cheia se găseşte la casa parohială, aflată în spatele bisericii.
La Biserica din Ieud plăteşti taxa, dar nu e o toaletă
Un document datând din 1365, când regele Ludovic I de Anjou îi confiscă o jumătate din domeniul Cuhea, incluzând şi satul Joad (Ieud), lui Bogdan, uzurpatorul autorităţii ungureşti din Moldova şi i-o dă fiilor lui Sas pentru a recompensa bunurile pierdute de aceştia din urmă, ca şi pentru fidelitatea lor către Coroană, atestă existenţa satului.

Chiar dacă, după tradiţie, biserica „de pe deal", a cărei sărbătoare de hram este „Naşterea Fecioarei", datează din 1364, aceasta nu este mai veche de secolul XVII, când, cel mai probabil, a înlocuit vechea biserică de lemn, distrusă de tătari. Trebuie menţionat că în podul bisericii s-a descoperit „Codicele de la Ieud", considerat primul document în limba română însă scris cu litere chirilice. Codicele este datat în anii 1391-1392 prin aproximarea anului 6900 menţionat pe prima pagina a manuscrisului. În anul 1782, Biserica „din deal" este pictată de Alexandru Ponehalschi.

Biserica, de confesiune ortodoxă, nu este unica din localitate. „În şes" există o biserică de lemn ce datează de la 1717 şi care este parte a patrimoniului cultural naţional. Revenind la raportul din 2006, aceasta apare trecută ca fiind în stare de conservare bună, însă se poate remarca lesne că pe suprafaţa învelitorii au apărut muşchi care dăunează destul de rău acesteia. Accesul se face pe un drum neasfaltat şi nu există o parcare semnalizată ca atare. În privinţa unor grupuri sanitare, nici nu se pune problema. Aceleaşi probleme cu instalaţia electrică, poate ceva mai puţin riscantă decât în cazul bisericii din Deseşti, însă paratrăsnetul arată la fel de rău ca şi în celelalte cazuri. Există o taxă de vizitare de 3 lei de persoană, iar pentru cheie trebuie sunat la numerele de telefon afisate lângă intrare. Nici aici nu se găsesc sisteme de alarmă împotriva incendiilor sau hidranţi. Există şi o parte bună a lucrurilor: se pare că Ministerul Culturii a aprobat o sumă considerabilă pentru conservarea şi restaurarea picturii.

La Plopiş gardul stă să cadă, iar pictura e afectată de umezeală

În comuna Siseşti există două monumente UNESCO: biserica din satul Plopiş şi cea din satul Surdeşti. În momentul construcţiei Bisericii „Sfinţii Arhangheli" din Plopiş comunitatea număra doar 200 de persoane, circa 50 de familii, care au contribuit în mod egal la ridicarea ei. Biserica a fost construită între 1796-1798 şi a fost zugrăvită de pictorul de fresce Ştefan, în 1811, conform unei inscripţii pe una din icoane.
Încă din 2006 se aminteau câteva probleme legate de afectarea picturii de infiltrarea apei pluviale înaintea lucrărilor de restaurare a arhitecturii. Aceste lucruri se pot remarca şi azi precum şi degradarea învelitorii pe partea nordică din cauza prezenţei mușchilor. Prezintă degradări importante la împrejmuirea din lemn. De asemenea, gardul care împrejmuieşte lăcaşul este într-o stare jalnică. Accesul până la monument se face pe un drum de ţară, fiind dificil, dacă nu chiar imposibil de ajuns cu autoturismul până la ea. Nu există parcare, toalete, sisteme de alarmă împotriva incendiilor sau hidranţi. Problemele legate de instalaţia electrică persistă şi aici, precum şi cele legate de paratrăsnet. Nu există vreo taxă de vizitare, dar sunt binevenite donaţiile.

La monumentul de la Surdeşti se impun lucrări urgente de drenaj
Cealaltă biserică din lemn din comuna Siseşti se află în satul Surdeşti şi are hramul tot „Sfinţii Arhangheli". Spre deosebire de cea din Plopiş aceasta aparţine cultului greco-catolic. Satul este atestat într-un document din anul 1411, ca proprietate a familiei Dragomireşti. La mijlocul secolului al XVI-lea el aparţinea oraşelor miniere, Baia Mare şi Baia Sprie. În 1766 meşterul constructor, Ion Macarie, construieşte pentru comunitatea greco-catolică din Surdeşti, biserica pe care o putem admira azi. Vechea biserică de lemn, distrusă foarte probabil din timpul invaziei tătare din 1717, a fost situată puţin mai la nord-est de aceasta. Comunitatea greco-catolică din sat, care a construit-o, a folosit-o până în 1948, când regimul comunist a abolit acest cult. După 1990 construcţia revine cultului greco-catolic. Pictarea interiorului bisericii s-a făcut în anul 1783 de către trei meşteri locali: altarul este opera pictorului de biserici Ştefan, naosul, a lui Stan, iar pronaosul, după câte se pare, a ucenicului acestuia din urmă.

Aproape toate problemele semnalate în 2006 sunt prezente şi azi: umiditate excesivă la soclu pe partea de nord din cauza lipsei de drenare a apelor pluviale din jurul bisericii; prezenţa muşchilor pe învelitoare în partea de nord; degradări ale picturii interioare în mai multe zone. În plus toate celelalte probleme semnalate la locaşul de la Plopiş se întâlnesc şi aici: nu există parcare, toalete (se folosesc cele ale grădiniţei din apropiere), sisteme de alarmă în caz de incendiu sau hidranţi. Instalaţia electrică este un pericol pentru monument ca în mai toate cazurile amintite mai sus, iar paratrăsnetul nu arată satisfăcător. Poate dacă primăria se apucă de gardul de la Plopiş, ar putea să facă şi ceva reparaţii şi aici. Nu există o taxă de intrare.
Şi acest monument a fost inclus alături de cele de la Ieud pe lista Ministerului Culturii într-un proiect ce prevede o serie de lucrări care ar urma să remedieze din problemele semnalate.

Biserica din Poienile Izei, fără electricitate şi fără stingătoare

Biserica cu hramul „Cuvioasa Paraschiva" a fost construită în 1604, fiind sfinţită în 1637 şi este una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Maramureş. Prima atestare documentară a satului Poienile Izei urcă până la 1430, la momentul acela el era proprietatea voievodului Ioan. Biserica a fost ridică de către Gheorghe din Dragomireşti. Unii autori acceptă pe Radu Munteanu ca autor al picturii. El a realizat în 1785 pictura din absida altarului.


În biserică nu există curent electric, iar lumânările nu pot fi folosite, aşa că lumina pentru vizualizarea picturilor este destul de slabă. Taxa de vizitare este de 4 lei de persoană. Lucrurile arată ceva mai bine aici în afara unor probleme apărute la învelitoare pe partea de sud. Paratrăsnetul arată bine, însă nu există stingătoare, sisteme de alarmă în caz de incendiu sau hidrant. Drumul de acces de la biserică până la asfalt este de vreo 200 de metri, iar toalete se găsesc la muzeul localităţii aflat în apropiere. Totuşi nu există o parcare amenajată. Monumentul este inclus şi el pe lista Ministerului Culturii pentru a se aloca nişte sume dedicate lucrărilor de conservare şi restaurare.

Biserica din Rogoz, singura care se apropie de standarde
Biserica cu hramul "Sf. Arhangheli" a fost ridicată în 1663 pe locul uneia mai vechi arsă de tătari în 1661. Nici o altă biserică nu prezintă o atare abundenţă de decoraţii care face din această biserică din Rogoz o adevărată bijuterie arhitecturală.. Coiful foarte evazat are ca element distinct două pliuri şi este înzestrat cu patru turnuleţe (semn că satul avea Sfat al Bătrânilor/Juzilor). Uşa de la intrare se remarcă prin forma ancadramentului în acoladă, dar şi prin extensia specială a acoperişului deasupra lespezii de la intrare.

În exteriorul bisericii, pe latura nordică acoperişul este asimetric acoperind „Masa moşilor". Masa este împărţită în porţiuni pentru fiecare familie bogată din sat, iar numele acestora sunt trecute pe peretele bisericii. Aici bătrânii satului judecau diversele pricini, iar de Paşti, familiile bogate dădeau pomeni săracilor. Pictura, realizată la 1785 de meşterii Radu Munteanu şi Nicolae Man, este bine conservată. Biserica mai deţine un frumos candelabru de lemn precum şi câteva icoane valoroase pe lemn şi sticla. Starea de conservare a monumentului este bună. Este singurul care are parcare, iar accesul se face fără nicio problemă. Nu se percepe taxa de intrare, dar donaţiile sunt binevenite.

De asemenea aici se găsesc: un punct de informare, grup sanitar, hidrant şi sistem de semnalizare a incendiilor, însă nu am văzut stingătoare de incendiu. Există deopotrivă un plus şi un minus cu privire la instalaţia electrică: biserica de la Rogoz este singura luminată pe dinafară, însă şi aici sunt probleme cu sistemul electric în interior. Multe lucruri s-au realizat aici, aşa cum aminteşte şi raportul din 2006, în perioada în care aceasta a fost inclusă în proiectul cu finanţare externă nerambursabilă desfăşurat de Consiliul Local din Târgul Lapuş.

Semnalizare şi informare - realizări şi neajunsuri
În raport se amintea că există ghizi plătiţi, dar nu şi un program. În prezent, există un program şi un număr de telefon unde pot fi apelaţi responsabilii. Ce-i drept, am găsit cam peste tot programul afişat, dar şi pictograme sugestive care ne indica unde să sunăm pentru cheie. În privinţa punctelor de informare, afară de cel de la Rogoz se mai găsesc ceva materiale la biserica de lemn din Ieud, în rest nimic.

Paradoxal, chiar aici la Ieud nu există panou standardizat cu informaţii în trei limbi (engleza, franceza şi română), aşa cum sunt la celelalte şapte monumente. Se pare că au existat discuţii cu privire la informaţiile din text între preoţi şi cei care l-au redactat. De asemenea, din punct de vedere rutier bisericile sunt bine semnalate, totuşi unele dintre indicatoarele sunt prin copaci. Dacă am fi avut nenorocul să mergem într-o perioada în care vegetaţia era abundentă cu uşurinţă am fi putut rata unele obiective. Am amintit taxa de intrare, nu doar pentru simpla informare, ci şi pentru faptul că nu există nicăieri o statistică a turiştilor. Din ce am remarcat nu există pază la aceste obiective, iar multe dintre aceste monumente deţin pe lângă valoarea lor dată de arhitectură şi de pictura interioară, şi o serie de obiecte ce aparţin patrimoniului mobil: icoane, cruci, cărţi şi obiecte mobilier extrem de valoroase.
Vezi şi alte informaţii despre obiectivele UNESCO

Un dezastru: cum arată Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie – situri protejate UNESCO
Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina

Începând cu anul trecut, un număr de 16 biserici de lemn între care şi majoritatea celor incluse în patrimoniul UNESCO (mai puţin cea de la Rogoz). Au intrat într-un proiect al Consiliului Judeţean Maramureş - „Circuitul bisericilor de lemn din Transilvania de Nord", finanţate prin Programul Operaţional Regional, chiar pe axa ce vizează dezvoltarea şi promovarea turismului, precum şi crearea şi modernizarea infrastructurii conexe. Proiectul sună îndrăzneţ, având printre obiective: dezvoltarea infrastructurii, realizarea de parcări, alimentarea cu apă, iluminatul în zona monumentului, reabilitarea drumurilor de acces, sisteme antiefracţie, procurarea pentru cele 16 obiective a echipamentelor de protecţie împotriva incendiilor, puncte de informare etc. Totuşi la un an de când acest proiect a intrat în funcţiune lucrurile nu s-a mişcat foarte repede.

Bibliografie
Raport de monitorizare a bisericilor din lemn din judeţul Maramures înscrise în lista patrimoniului mondial, www.maramures.djc.ro
www.discover-maramures.com/ro/biserici-patrimoniu-unesco/
www.cimec.ro