Între filmele difuzate de Cinematecă în perioada comunistă erau multe care ideologic băteau în orice alte direcţii decât ar fi bătut învăţătura de partid

Povestea celor care şi-au petrecut nopţi întregi la coadă, săptămânal, pentru câteva bilete la Cinematecă este o experienţă de povestit nepoţilor. Nu pentru că în România comunistă nu s-ar fi stat la coadă pentru orice, ci pentru faptul că nişte oameni alegeau să-şi petreacă o noapte întreagă pe stradă pentru a avea ulterior certitudinea că vor putea viziona câteva filme bune. Pătrundem în acest univers privat graţie cunoscutului istoric şi profesor Bogdan Murgescu; acesta era, în anii ’80, unul dintre tinerii însetaţi de film şi de cultură cinematografică. Începând cu debutul studenţiei, în anul 1982, viitorul profesor Murgescu a frecventat cinematograful de arhivă şi ne-a mărturisit frânturi din bucuriile, sacrificiile şi atmosfera acelei perioade.

Interviu cu profesorul Bogdan Murgescu, în anii ’80, fericitul posesor al unui abonament la Cinematecă. 

Domnule profesor, de ce mergeaţi la Cinematecă?
A fost o perioadă de foame culturală. Ştiam că se difuzează filme bune, care merită să fie văzute. Cred că prima oară am auzit povestindu-se despre Cinematecă într-un grup de prieteni. Pe de altă parte, aici, cel puţin când am frecventat-o eu, era unul dintre locurile foarte puţine unde se putea avea acces la acest tip de cultură. În România acelor vremuri exista un program de televiziune sărăcit, care cuprindea foarte puţine filme. Dintre acestea erau şi mai puţine cât de cât onorabile din punct de vedere artistic. Oferta cinematografică era şi ea destul de modestă şi, de multe ori, cu filme mai degrabă de consum ieftin, decât cu filme de artă. Marea dorinţă a multora era de a vedea filme care aveau valoare artistică. Pe lângă acesta, pentru mine era şi un anumit interes profesional: voiam să ştiu, pe de o parte, cum se reflectă istoria în film, pe de alta, cum se manifestă aceasta ca expresie a culturii unei societăţi.

Cinemateca bucureşteană, locul filmelor „interzise” de comunişti

Începută ca o curiozitate, atracţia faţă de imaginea filmată va deveni o constantă a societăţii moderne şi o parte a universului cultural şi cotidian. Dacă ar fi să comparăm cu ceva apariţia cinematografului, invenţia lui Gutenberg ar fi, probabil, cel mai potrivit termen de referinţă; căci aşa cum cartea a adus informaţiile mai aproape de fiecare individ în parte, tot aşa, pelicula ne-a apropiat de imaginile în mişcare.

Dezvoltarea de o manieră explozivă a filmului, cu tot ce presupune acesta – de la săli de proiecţie la noi invenţii tehnice, la curente artistice, la propagandă, ba chiar la lărgirea universului imaginar a fiecărui individ în parte – este un fenomen comparabil probabil doar cu revoluţia informatică. Totuşi, agresivitatea şi repeziciunea ce îi caracterizează creşterea fac în aşa fel încât filme, procede artistice sau tehnice să treacă neobservate. Se ajunge ca la un moment dat să nu mai poţi privi înapoi.

NU Praktiker!

Ceea ce urmează să citiţi este pur şi simplu opinia mea venită din experienţa mea personală sau a celor de lângă mine, iar dacă aţi descoperit o variantă care să realizeze un echilibru între raportul dintre pret şi calitate în cazul acestui retailer, chiar vă rog să mi-o comunicaţi şi mie.

De ce să NU cumpăraţi de la Praktiker!

Nu sunt de meserie zugrav, tâmplar sau alt handyman. Experienţa mea se bazează pe diversele renovări făcute de-a lungul vremii. Am cumpărat de aici de la cuie, şuruburi, dibluri, capace de toaletă şi alte consumabile până la uşi de interior, baterii de chiuvetă, de duş etc.

Reclamă la BCR - mama ce gafă!

Probabil cu totii recunoaştem din această poză clipul de la BCR, care imită celebra de acum scenă din Basic Instinct, cu Sharon Stone şi Michael Douglas.

Indrăzneaţă idee! Totuşi nepotrivită total pentru o banca!

In trecut BCR ne obişnuise cu ideea ca din cand in cand au si reclame indraznete. Cea cu sotul prins in casa cu amanta pentru ca sotia a scapat de actele bancare mult mai repede decat se astepta acesta, este este un exemplu destul de bun.

Întâmplări şi poveşti din Alaska: de la urşi, la coaste rupte (I)

Dincolo de tot ce v-am spus până acum, sunt o serie de poveşti care mă privesc mai mult pe mine. Fac parte din acea serie de lucruri care te formează şi te construiesc într-un anumit fel. Şansele să dai peste aceste poveşti sunt mici pentru că diversele conjuncturi mai fericite sau mai triste mi se par mai greu de atins în mod curent şi doar printr-o întâmplare ai putea să ai parte de ele.

Voi alege să le povestesc aleatoriu fără un curs cronologic, chiar dacă toate ţin doar de perioada de muncă din Alaska, lăsând deoparte aminitirile şi impresiile de călătorie pe care o să le relatez într-un material viitor.

Dolarii, somonul din Alaska şi programul de 16 ore

Toată vara m-am chinuit să încropesc câteva rânduri despre povestea mea din Alaska, dar nu reuşeam să trec de primele propoziţii. Mi-am dat seama foarte repede ce aşteptam - vremea de afară. Cele 10-15 grade şi ploaia măruntă care îţi intra în oase era o constantă a zilelor şi nopţilor petrecute la capătul lumii.

Abia acum, în primele zile de toamnă, simţind mirosul umed şi rece în plămâni, m-am văzut eliberat de piedica fierbinte a verii care abia s-a sfârşit. Nu îmi aduc aminte să fi stat mai mult de 10 zile în tricou în Alaska. Probabil, în primele zile când am ajuns şi foarte puţin cu alte ocazii.

Toată lumea mă întreabă cum a fost acolo. E mai simplu să vă spun acum: aşa cum a fost săptămâna trecută (înnorat, mohorât, ploaie măruntă, temperaturi maxime de 10-15 grade), doar că aerul era de vreo 10 ori mai umed. La un moment dat, aproape că nu mai sesizezi ploaia. Face parte din peisaj mai mult de 70% din fiecare lună de vară.

Foto: Întunecatul Bristol Bay

Dar probabil v-aţi dori să ştiţi mai multe despre alte lucruri precum banii, munca şi, bineînţeles, somonul.

Carti, lanţuri şi trenuri - combinaţia fericită

În monentul în care pui în acelaşi context trei cuvinte - carţi, lanţuri şi trenuri - existe tendinţa să te gândeşti la cenzură, la izolare, la distrugere şi uitare, nicidecum la o metodă ingenioasă să transformi călătorii în cititori, măcar pentru câteva minute.

De dimineaţă am urcat în metrou şi spre stupoare şi încântarea mea am văzut cum de unele bare are metroului atârnau nişte lanţuri la capătul cărora se aflau cărţi. Titlurile şi autorii consacraţi îi determinau pe cei aflaţi în apropierea lor să le deschidă şi să se cufunde în lectură.

La un moment dat un batrân care citise cu nesaţ până atunci dintr-o carte, se ridică deoarece călătoria sa urma să se încheie. Tânărul de alături îl atenţionează politicos că şi-a uitat cartea legată cu lanţ. Bătrânul se întoarce şi îi spune: "Am găsit-o aici. Dacă vreti puteti să o lecturaţi. Merită!" Tânărul nedumerit a luat-o şi s-a mutat mai aproape de locul unde era legată cartea. NU, nu locuiesc în Occident, ci în mirobolantul Bucureşti - dacă asta vă întreabaţi!

Pentru a nu fi sustrase de "binevoitorii bibliofili", acestea au fost legate cu lanţuri de barele metroului. Astfel călătorind în fiecare clipă îşi poartă povestea ascunsă între cele două coperţi prin cotloanele şi subteranul unei capitale care arareori iese la rampa cu astfel de idei îndrăzneţe.


Sincer, eu as dona o carte pentru a continua călătoria din mâna în mâna pe aceleaşi trasee zilnice. Nu cred că as fi singurul care ar face acest lucru. Asadar de aceasta data strig cat ma tine gura: CINE ARE NISTE LANTURI?