Dacă zilele ar fi cuvinte, atunci oamenii din viaţa mea sunt doar nişte fragmente ... paranteze mai mici sau mai mari pline de poveşti adesea neterminate şi a căror sfârşit mi-e imposibil să-l cunosc şi să-l trec pe "curat".
În acest context, eu însumi sunt rupt în mii de paranteze risipite pe întreg pământul (acolo unde am ajuns sau unde povestea mea, neterminată, a călătorit cu ceilalţi).
Vorbind despre mine îmi pare că mă repet la infinit şi îmi sună a gol, însă celorlalţi li se împărtăşeşte un fragment, o paranteză, pe care uneori o pot găsi pitorească, dar care în fond continuă drumul nebun prin existenţe ce îmi sunt complet străine.
Eu devin frânturi ... clipe şi vorbe rescrise pentru fiecare dintre ei. Şi cu fiecare în parte mă transform în versiuni ale aceluiaşi adevăr ... niciodată complet, niciodată întreg, mereu reconstruit în mii de paranteze. Şi atunci sunt discursuri pe diverse teme şi conexiune cu alte fraze ale vieţii lor.
Sunt o măsură, dintr-o partitură, răsfirată în mii de arii muzicale, cântată pe diverse voci şi tonalităţi uneori allegro, alteori piano.
Dincolo de fiecare cuvânt spus sau lucru făcut este o întreagă lectură, care trăieşte independent de voinţa mea.
Eu duc mai departe parantezele, măsurile, adevărurile trunchiate şi discursurile nunanţându-le după bunul plac.
Deopotrivă parantezele mele au aceeaşi soartă, dilatându-se sau restângându-se doar la un singur cuvânt.
