Despre vorbe în general...

Cand deschizi un subiect există un risc mereu ... ca cel din faţa ta să fie atins în vreun fel de ceea ce spui.

Vorbele călătoresc, din ureche în ureche şi din gură în gură ... până într-o zi!

Cu cât ştii mai multe cu atât îţi e mai greu să vorbeşti!

Nu arunca cu vorbe, nu ştii ce vei primi înapoi.

Nu judeca ce nu e treaba ta să judeci ... uneori am reflectat atânc la versetul biblic cu "nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi"

Daca afli ceva ce nu ţi-a fost dat să ştii ... păstrează pentru tine! Uneori tăcerea e de aur!

Cineva spune zilele trecute despre vorbele spuse înflăcărat pe la televizor, că dacă de fiecare dată ne înflăcărăm în discurs atunci când arde, pe bune, nu va sări nimeni! Altfel spus ... dă greutate cuvântului tău!

În contextul de azi când afli lucruri de care poţi să te cruceşti, am să încerc ca unele din maximele de aici să le folosesc ca motto în viaţă.

Şi totuşi controlul informaţiei este totul!

Mă gândeam să găsesc o fotografie să ilustrez totul... dar am gasit ceva mai sugestiv (vezi dreapta)

Cum a cochetat comunismul cu satira

Comedia  satirică „Directorul nostru“, regizată de Jean Georgescu, după o nuvelă a lui Gheorghe Dorin, a produs un imens scandal în epocă, scandal care s-a lăsat cu interzicerea celebrului regizor.

Premiera filmului a avut loc pe 29 martie 1955, simultan la şase din cele mai mari cinematografe bucureştene.

Distribuţia promitea mult: Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu-Birlic, Mişu Fotino, Dem Savu, Radu Beligan ş.a. La sfârşitul filmului însă, după hohotele de râs, au urmat lacrimi … de cerneală şi un întreg surghiun la care maestrul a fost supus.

La puţin timp după premieră, Jean Georgescu a dorit să fie cât se poate de clar cu privire la filmul său şi a dat un interviu pentru publicaţia „Informaţia Bucureştiului“.

„Filmul meu atacă violent moravurile birocratice practicate în unele din instituţiile noastre, condamnă prin ascuţişul satirei pe acei funcţionari cu răspunderi mari sau mai mici care, cu bună ştiinţă, tolerează aceste stări de lucruri, cultivând servilismul, chiulul, necinstea.

Acţiunea nuvelei are loc într-un spaţiu limitat, impropriu pentru desfăşurarea unui film. Riscam să-i dăm un caracter static, obositor. Devenea, aşadar, necesar să extindem acţiunea, să introducem câteva scene de aerisire care să permită actorilor mai multă mişcare, să implice schimbări de decoruri, varietate în compoziţia imaginilor.“

Comuniştii nu au simţul umorului
Criticii de film, servili regimului comunist, s-au întrecut în a-l ataca pe regizor, deşi cu toţii cunoşteau corupţia, nepotismul, automulţumirea, servilismul, aroganţa şi multe alte carenţe ale birocraţilor. Satira, de care s-au amuzat cu luminile stinse, a devenit ulterior, pe hârtie, în opinia celor mai blânzi dintre critici, rodul imaginaţiei regizorului sau evenimente ce se petreceau în cu totul altă epocă decât cea comunistă. Cei mai îndârjiţi însă proclamau: „ … în felul în care este prezentată întreprinderea D.R.G.B.P. nu se poate vorbi de o exagerare artistică, ci de o viziune greşită…“

DRGBP-ul, instituţia liniştită în care viaţa se desfăşoară domol, fără zguduiri, şi unde totul se împarte egal (ţinând cont de funcţii), este o imagine reală a ceea ce se putea vedea în anul 1955. Există două personaje ce aparţin „lumii vechi“: curajosul funcţionar Tănase Florescu de la imprimate, cel care provoacă „răzmeliţa“ şi arhivarul  Ciubuc – naiv, temător şi chiar linguşitor. Alături de aceştia apare omul de tip nou – Directorul, îngâmfat şi tiranic până când îşi simte poziţia ameninţată. În acest context are loc celebra scenă a „dialogului scaunelor“.

Filmul nu a fost interzis de autorităţi, însă a fost marginalizat, rulând doar la Cinematecă, unde accesul spectatorilor era greoi, iar în ultimii ani ai comunismului a fost difuzat şi la televizor, după o atentă cosmetizare realizată prin tăierea secvenţelor incomode.

Articol apărut în Historia numărul 101 din Mai 2010

„Dictatorul“, între ironie şi premoniţie

Pelicula „Dictatorul“ (The Great Dictator) este scrisă şi regizată Charles Chaplin, cel care joacă şi rolul principal. Lansat pe marele ecran la data de 15 octombrie 1940, filmul este o satiră la adresa lui Adolf Hitler şi a regimului nazismului. Filmul lui Chaplin este excepţional, mai ales pentru faptul că, deşi filmările au început în 1937, a prefigurat politica agresivă a lui Hitler ce a condus la cel de-al Doilea Război Mondial.


În contextul anului în care a apărut, filmul a dovedit un curaj deosebit nu numai pentru că Statele Unite, locul unde Chaplin a produs această peliculă, nu se aflau în conflict cu Germania nazistă (ironizată în film cu numele de Tomania), dar şi pentru portretizarea persecuţiilor la adresa evreilor din întreaga Europă.

„Dictatorul“ este un film de cotitură în cariera artistică a lui Chaplin. Este primul film „vorbit“ şi ultimul al vagabondului Charlot, cel care l-a consacrat pe cineast, şi nu în ultimul rând, este primul film în care Chaplin ia o poziţie politică explicită. De altfel, implicarea în politică şi exprimarea deschisă a viziunilor sale de stânga îi vor aduce numai necazuri regizorului britanic. Chaplin interpretează în film un dublu rol: cel al bărbierului evreu amnezic – vagabondul,  şi cel al dictatorului Tomaniei, Adenoid Hynkel, personaj modelat după Adolf Hitler.
Numele aghiotanţilor lui Hynkel sunt parodii la cele ale aghiotanţilor lui Hitler. Garbitsch (Gunoi-sch, sau Gunoiul – n.r.), mâna dreaptă a lui Hynkel este foarte apropiat ca nume cu Joseph Goebbels, iar mareşalul Herring seamănă leit comandantului flotei aeriene Luftwaffe, Hermann Göring. Italia lui Benito Mussolini – numit în film Benzino Napaloni, un acronim după numele lui Napoleon Bonaparte – este transformată în „Bacteria“.

Filmul conţine multe scene comice savuroase şi memorabile: dansul dictatorului Hynkel cu un balon pe care este desenat globul pământesc în biroul său, frizerul evreu, care bărbiereşte un client pe muzica lui Brahms în „Dansul Maghiar nr. 5“, mişcându-se cu briciul pe ritmul muzicii şi discursul lui Hynkel, care reprezintă o adevărată caricatură a stilului oratoric al lui Adolf Hitler, studiat cu mare atenţie de Chaplin.

Se pare că pelicula, interzisă în Germania nazistă, precum şi în statele aflate sub influenţa acesteia (inclusiv România), a fost văzută de Adolf Hitler şi de mai-marii regimului nazist. „La noi, filmul «Dictatorul» al lui Chaplin a fost difuzat pentru prima oară în primele zile după Revoluţia din 1989, la iniţiativa crainicului Victor Ionescu“, ne-a declarat criticul de film Irina-Margareta Nistor.

Acest articol este protejat de legislaţia privind copyright-ul. A apărut în Revista HISTORIA, Nr. 100, Aprilie 2010

Felix Motanul, de la animaţie la avioane

De altfel, au existat numeroase dispute în acest sens, mai ales după ce Felix a devenit celebru şi a început să aducă sume importante. Lucrurile devin mai complicate în momentul în care graficianul Otto Messmer a decis, în 1923, să creeze o nouă versiune a motanului, cunoscut publicului deja din filme, şi să se lanseze cu aceasta în lumea revistelor de benzi desenate.

Imaginea lui Felix, în versiunea desenată de Messmer, a ajuns foarte repede cea de promovare a personajului, prin cărţi poştale, reprezentări pe obiecte ceramice, jucării etc.
Astfel, Felix este primul personaj de film animat care a cucerit şi publicul revistelor de benzi desenate. Totuşi, ascensiunea rapidă de la început a însemnat o la fel de fulgerătoare degradare a personajului când rivalii săi animaţi au apărut pe piaţă în versiune sonoră. Mickey Mouse a fost cel care i-a luat locul lui Felix în preferinţele publicului.

Încercările disperate ale lui Pat Sullivan de a introduce o versiune sonoră a lui Felix au fost cvasi-eşecuri. Până la moartea producătorului, în 1933, Felix devenise doar o amintire frumoasă. Subiectele „educaţionale“ abordate în scurt-metrajele cu Felix, precum prohibiţia şi alcoolismul, dar şi suprarealismul personajului l-au făcut deopotrivă criticat şi popular. În 1933, Motanul era deja istorie. Faima scăzuse, America trecea într-o altă etapă. Norocul i-a mai surâs lui Felix abia în 1936, când producătorul Amadee J. Van Beuren l-a cumpărat, l-a colorat şi i-a dat o nouă şansă. Apariţia televiziunii l-a adus pe motan mai aproape de public, din 1953 rulând primele seriale de desene animate cu Felix.

Oricât de mult am dori să legăm notorietatea personajului de filmul animat, aceasta vine predominant din altă direcţie. Felix a câştigat mai mult ca mascotă decât ca personaj. Motanul este mascota uneia dintre cele mai vechi echipe de basket din Indiana, Logansport High School, dar şi a formaţiei de rock The Queers.
Totuşi, cel mai cunoscut rol ca mascotă este acela de pe avioanele de vânătoare ale escadrilei nr. 31, de pe portavionul Oceana.

Denumiţi „Tomcatters“, piloţii din această escadrilă au devenit faimoşi după ce filmul „Top Gun“, cu Tom Cruise, a fost lansat. Felix a devenit simbolul piloţilor încă din Al Doilea Război Mondial, aceştia luptând sub „culorile“ motanului şi în Coreea, Vietnam şi Irak.

Acest articol a apărut în Revista HISTORIA, Nr. 97, Ianuarie 2010 şi e protejat de legislaţia privind copyright-ul

„King Kong“: „Avatar“-ul perioadei interbelice

În primăvara anului 1933 lumea cinematografică era în extaz. Toţi criticii respectabili de film îşi scriau, plini de aprecieri, cronicile la adresa peliculei „King Kong“. „A opta minune a lumii“ era apelativul ce însoţea ca subtitlu atât articolele de profil cât şi afişele filmului.

Presa străină şi cea autohtonă vuiau deopotrivă: „Cea mai extravagantă fantezie, întrece orice închipuire, cea mai perfectă producţie realizată până acum“ („Morning Post“, Londra), „«King Kong» este cea mai mare senzaţie a anului“, titra publicaţia britanică „Daily Telegraph“, „«King Kong» este plin de emoţii – şi ce emoţii! «King Kong» vă va învăţa noi definiţii ale cuvintelor emoţionant, cutremurător, înfricoşător. «King Kong» este senzaţional!!!“, anunţa „Morning Telegraph“ în New York, iar revista franţuzească „Cine Service“ analiza: „Acest film constituie o performanţă mag­­­nifică, neîntâlnită încă în domeniul tehnicii cinematografice. Tot ce s‑a realizat până acum în domeniul filmului grandios şi senzaţional se prăbuşeşte dinaintea acestui film. Imaginile sunt sugestive şi înspăimântătoare în sinistra lor realitate.“

Revista românească „Cinema“ deschidea numărul din noiembrie 1933 cu imaginea celebrei gorile-gigant peste New York, pe copertă, iar primul text îi era dedicat. „Regizorul a fost nebun când s‑a hotărât să filmeze «King Kong»“, spunea în acest material, citând pe un cronicar american, criticul Ion Golea.
Ce a determinat aceste reacţii în lanţ asupra unui film cu un mesaj mediocru este folosirea pentru prima dată a efectelor speciale pe scară largă. Încercările de până la „King Kong“, în „Voiaj pe Lună“ a lui Melies sau „O lume pierdută“ a machetistului Willis O’Brien (cel care va lucra şi la pelicula „King Kong“), sunt departe de transformarea efectelor speciale într‑un departament de sine stătător în cadrul echipelor de filmare.

Animarea şi supradimensionarea unor modele îl aşază pe regele gorilă pe Empire State Building. Ca subiect, „King Kong“ exploatează frica omului faţă de junglă. La începutul secolului XX, în pofida descoperirilor ştiinţifice pe care umanitatea le făcuse, exista în imaginaţia colectivă ideea că încă nu se descoperise tot pe Terra. Pelicula narează o expediţie pe o insulă îndepărtată, care va duce la capturarea unei maimuţe uriaşe, ce va ajunge în New York. Pentru ca povestea să fie mai palpitantă, gorila se îndrăgosteşte de o frumoasă actriţă (interpretată de Fay Wray).

Momentul de apogeu al filmului este urcarea lui „King Kong“ pe cea mai înaltă clădire de pe pământ din acel moment. Privind peste ani şi cronici, întâlnim apelative similare pentru „King Kong“ din 1933 cu superproducţiile de azi, mai bogate în „D“‑uri. Mesajele sunt uşor modificate în funcţie de ideile la modă, însă importanţa la nivelul artei cinematografice rămâne doar sub spectrul noilor tehnici folosite.

Articolul a fost publicat în revista Historia, nr. 99, din Martie 2010

Viva la Vida

Buna dimineaţa

Încep să alerg sufleteşte ... şi asta e de bine. Mi-a venit pur si simplu sa ascult Coldplay deşi nu o mai făcusem de ceva vreme. Dar ce contează până la urmă e doar ... Viva la Vida.



I used to rule the world
Seas would rise when I gave the word
Now in the morning I sleep alone
Sweep the streets I used to own

I used to roll the dice
Feel the fear in my enemy's eyes
Listen as the crowd would sing
"Now the old king is dead! Long live the king!"

One minute I held the key
Next the walls were closed on me
And I discovered that my castles stand
Upon pillars of salt and pillars of sand

I hear Jerusalem bells a ringing
Roman Cavalry choirs are singing
Be my mirror, my sword and shield
My missionaries in a foreign field

For some reason I can't explain
Once you go there was never
Never an honest word
And that was when I ruled the world

It was the wicked and wild wind
Blew down the doors to let me in
Shattered windows and the sound of drums
People couldn't believe what I'd become

Revolutionaries wait
For my head on a silver plate
Just a puppet on a lonely string
Oh who would ever want to be king?

I hear Jerusalem bells a ringing
Roman Cavalry choirs are singing
Be my mirror, my sword and shield
My missionaries in a foreign field

For some reason I can't explain
I know Saint Peter won't call my name
Never an honest word
But that was when I ruled the world

I hear Jerusalem bells a ringing
Roman Cavalry choirs are singing
Be my mirror, my sword and shield
My missionaries in a foreign field

For some reason I can't explain
I know Saint Peter won't call my name
Never an honest word
But that was when I ruled the world

Despre filmul Arena insangerata si aparitia sex simbolului

Ideea că filmele mute nu au avut impactul, notorietatea şi chiar isteria unui film din zilele noastre, precum “Avatar” sau “Titanic” este falsă. Filmul “Blood and Sand” (Arena însângerată, 1922) produs de Paramount Pictures, în regia lui Fred Niblo şi avându-l în rolul principal pe celebrul Rudolf Valentino a produs un val de emulaţie emoţională comparativ cu cele menţionate mai sus sau cu cele produse odinioară de pelicule ca “Pe aripile vântului” şi “Casablanca”.

Subiectul filmului este unul uşor de asimilat de publicul larg. Un tânăr sărac, Juan Gallardo (Rudolph Valentino), ajunge să fie cel mai mare matador din Spania. Acesta se căsătoreşte din dragoste cu o prietenă din copilărie, dar tentaţiile vieţii de vedetă îl aruncă în braţele unei femei fatale, Dona Sol, cu care are o aventură ce îi distruge mariajul. Sentimentul vinovăţiei şi cel al trădării îi va aduce în cele din urmă moartea în timpul unei lupte cu tauri, nu înainte de a-şi mărturisi iubirea eternă pentru şoţia sa. Melodrama  păstrează imaginea romanticului idol al femeilor din anii ’20, al cărui exponent era însuşi actorul.

Fără a fi un reper în istoria artei cinematografice, filmul “Arena însângerată” este un exemplu clasic de reţetă hollywoodiană de succes. Aceasta constă într-o poveste melodramatică, care are în rolul principal un star de cinema – unul dintre sex simbolurile vremii, cu un buget enorm şi „îmbogăţită” de un marketing şi o publicitate agresivă. Vânzarea unui asemenea produs devine cu atât mai palpitantă cu cât parte din notorietatea actorului provine din scandaluri conjugale îndelung tratate de media.

Lui Rudolph Valentino i se potriveşte ca o mănuşă personajul, mai ales la sfârşitul filmărilor este implicat într-un proces de bigamie, fapt ce nu a făcut decât să crească încasările.

Sistemul de staruri de cinema, cărora adesea li se coroborează atribute precum sex simbol, latin lover, pop icon, a apărut la începutul secolului XX. El constă în crearea unei imagini despre un număr de actori, promovarea mediatică intensă şi exploatarea  figurilor acestora la nivel publicitar. Prin 1909, casele de film au început să îşi promoveze peliculele folosindu-se mai mult sau mai puţin de imaginea personajelor, pentru o loializare a publicului faţă de actorii fiecăreia dintre ele.

Lucrurile nu au funcţionat doar într-un singur sens. Apariţia faimei actorilor a dus prin anii ’20 la o ruptură în relaţia de loialitate dintre actori şi casele de film. Notorietatea starurilor devine un capital pentru care producătorii licitează preţuri exorbitante. Trecerea de la filmele mute la cele sonore nu a însemnat o schimbare de mentalitate în privinţa “faimei”, ci mai degrabă una a generaţiilor de actori.

Conceptul de sex simbol apărut chiar în perioada de glorie a lui Valentino desemnează o persoană faimoasă, bărbat sau femeie, care este considerat atractivă din punct de vedere sexual de către majoritatea audienţei. De altfel moartea sa prematură a declaşat un val de isterie şi chiar de acţiuni extreme – câteva persoane s-a sinucis când au aflat de moartea idolului lor. Ceea ce îi este specific lui Rudolph Valentino este conceptul de latin lover, obţinut în parte din originea sa italiană, dar şi din scandalurile cu iz sexual în care a fost implicat.

Articolul a apărut în Revista Historia, din luna Februarie 2010