miercuri, 3 octombrie 2012

Întâmplări şi poveşti din Alaska: de la urşi, la coaste rupte (I)


Dincolo de tot ce v-am spus până acum, sunt o serie de poveşti care mă privesc mai mult pe mine. Fac parte din acea serie de lucruri care te formează şi te construiesc într-un anumit fel. Şansele să dai peste aceste poveşti sunt mici pentru că diversele conjuncturi mai fericite sau mai triste mi se par mai greu de atins în mod curent şi doar printr-o întâmplare ai putea să ai parte de ele.


Voi alege să le povestesc aleatoriu fără un curs cronologic, chiar dacă toate ţin doar de perioada de muncă din Alaska, lăsând deoparte aminitirile şi impresiile de călătorie pe care o să le relatez într-un material viitor.



Poveşti cu urşii grizzly
Poate una dintre cele mai periculoase probleme cu care se confruntă fabricile de procesare a somonului din Alaska este cea a urşilor înfometaţi. Începând din iunie şi până spre sfârşitul lui septembrie, aceştia aleargă să îşi facă “aprovizionarea” de iarnă cu diverse tipuri de fructe de pădure – în special afine, însă principala sursă de hrană rămâne somonul. Vedem prin documentarele de pe National Geographic cât de frumos pescuiesc urşii pe râurile din Alaska. Cum îşi stabilesc o ierarhie pe care o respectă cu stricteţe şi cum îşi văd de lumea lor departe de oameni.

Mai citeşte:
Naknek, Alaska – un orăşel de la capătul lumii
Work and Travel şi primul contract de muncă în Alaska
Probabil această imagine idilică este întâlnită în Parcurile şi Rezervaţiile Naturale. Acolo unde oamenii au intrat pe teritoriul lor pentru a exploata aur, lemn, petrol şi, nu în ultimul rând, somon, cele două specii trăiesc într-un echilibru extrem de fragil, care se poate rupe adesea.


Un urs surprins la câţiva metri de fabrica noastră într-o seară

Urşii nu caută să aibă compania oamenilor şi, mai ales, a câinilor acestora, dar au învăţat că omul, considerându-se şeful tuturor, produce mai mult decât consumă şi aruncă mult din ceea ce un urs ar putea mânca fără să depună prea mult efort. Tomberoanele şi gropile de gunoi au devenit la fel de preţuite în regnul urşilor precum cel mai bun loc de pescuit. Adesea animalele care nu pot concura pentru hrană în habitatul lor natural preferă aceste locuri care pot fi văzute drept “the easy way”.
Cum ajungi într-o fabrică de peşte, unul dintre oamenii care coordonează lucrurile pe acolo îţi vor face un instructaj cu privire la prezenţa şi pericolul reprezentat de urşi. Ce-i drept pe o ureche îţi intră, pe alta îţi iese. Mai mult, eşti exaltat la ideea că ai putea să vezi vietăţile în libertate, doar că acestea te-ar putea răni în vreun fel. Din momentul în care începi să lucrezi pe undeva, oboseala te face să uiţi de precauţiile ce ţi-au fost predate. Fără să îţi dai seama, mirosul de peşte proaspăt acţionează ca un magnet pentru aceste vietăţi. Dacă până în momentul în care ghilotina taie primul cap de somon, iar primul tanc se umple cu apă şi peşte ce aşteaptă să fie procesat, şansele să vezi vreun urs sunt nule, din acea clipă totul se schimbă.

Pe aceeaşi temă:
22 de ore pe drum spre Alaska, spre ultima frontieră – FOTO
Gânduri spre Alaska la început vară
Dolarii, somonul din Alaska şi programul de 16 ore FOTO-VIDEO

Noaptea şi ziua urşii încep să dea târcoale fabricii. La început mai sfioşi, apoi, împinşi de foame şi de mirosul apetisant, din ce în ce mai îndrăzneţi. Prima oară când am văzut un urs cred că era chiar la început de sezon, când un pui a ieşit din tufişuri şi a trecut drumul spre uşa de intrare din fabrică. Ce sperietură a tras bietul animal când o hoardă de est-europeni – slovaci, români, turci şi ce mai eram pe acolo – au luat-o, contrar aşteptărilor, la fugă spre el. Unii chiar au dat fuga până în camere să îşi ia aparatele de fotografiat.

În urma noastră, era şeful de tură care ţipa din toţi bojocii “come back”. Evident nu la urs! După câteva minute am reînceput munca. De atunci m-am întânit de multe ori cu “Moş Martin”. Într-o seară, fiind trimis să iau gustările pentru pauză, am remarcat un grup de 4-5 oameni care erau toţi în faţa uşii unei barăci (ca să intri în unele camere-barăci trebuia să urci o scară cu vreo 5-6 trepte, iar în faţa uşii 1×1 metri era o platformă de lemn înaltă cam de 1 – 1,5 metri). Apoi am văzut în apropiere un urs care scotocea în lada de gunoi. În patru labe era înalt cam cât platforma. Ulterior am văzut şi un pui în preajmă. Am stat câteva secunde şi apoi mi-am continuat atent drumul. Le-am spus în bucătărie că e un urs afară cu un pui şi, până am ieşit înarmaţi cu nişte claxoane (un tub de spray care avea în cap dispozitivul respectiv), ursul fugise.

Dacă priviţi cu atenţie în stânga imaginii veţi vedea un urs care scursă în containerele de gunoi, care erau la câţiva paşi de break-room
Altădată, fiind în break-room, am auzit zgomote afară. Era una din zilele de pauză între sezoane. Eram foarte puţini oameni care aveam de lucru şi nimeni care să umble la gunoiul din faţă. Când ne-am uitat pe geam era un urs de mici dimensiuni băgat în tomberon. L-am fotografiat. Apoi a plecat. Alţii s-au întâlnit cu ursul pe drum şi au făcut cale întoarsă sau l-au văzut prin diverse locuri ale fabricii: fie la hala de producţie, fie la freezer. Un coleg care lucra la freezer, într-o seară, în timp ce aducea gustările pentru pauză, a dat după colţul unui tir nas în nas cu ursul. S-a speriat şi a început să ţipe, a aruncat tava şi a fugit înapoi. Ursul a reacţionat la fel, fugind de rupea pământul în direcţia opusă.

Totuşi, de departe cea mai tare întâlnire pe care am avut-o cu vreun urs a fost într-o noapte pe dock. Platforma unde era clădirea de lemn de pe dock avea doar un singur drum de intrare pe care coboram eu liniştit pe la 3 dimineaţa. Abia mă trezisem şi trebuia să cobor ca să aştept un pescador. Făcusem de multe ori aceste drumuri nocturne. Nu îmi păsa, ba chiar era o noapte liniştită. Când am ajuns pe dock am văzut un urs în containerul de gunoi aflat în colţul opus al drumului pe care mă aflam. Platforma era foarte înaltă, cam 20 de metri, şi animalul nu avea cum să sară de acolo. Singurul drum pe unde putea să fugă era în spatele meu. Trebuia cumva să ajung în spatele lui ca să îi las spaţiu să plece.

Ursul nu era mare, probabil nu era adult încă, dar era singur. Văzându-mă şi-a ridicat privirea speriat. A ieşit din tomberon şi venea sprea mine. Am intrat rapid în camerele de pe dock cu gândul să ies în spatele lui. În interior pe o masă era un claxon. M-am inarmat cu el şi am iesit pe uşa din spate. Ursul era deja pe drum fugind. De frică, am apăsat de vreo două ori pe dispozitiv. Animalul şi-a continuat fuga fără să privească înapoi. De pe barja ancorată a ieşit unul dintre oamenii care lucrau pe dock întrebându-mă “what’s happening”. I-am spus că a fost un urs chiar la doi paşi de ei.
Dock-ul. Un singur drum care cobora şi clădirea care m-a scăpat de urs

De fiecare dată, primeam indicaţii clare să nu lăsăm descoperit gunoiul sau să nu aruncăm resturi de hrană în tomberoanele din apropierea barăcilor, dar mirosul de peşte era şi aşa prea puternic. Într-o noapte, când am intrat după cele 15 minute de pauză în hala de procesare, câteva containere erau răsturnate şi în camera unde se sortau icrele era zgomot mare. O ursoaică şi puiul ei erau deja acolo lovind de zor într-un palet de cutii cu icre. S-a speriat şi a fugit prin uşa din spate.

Gândindu-mă acum, cred că şi noi eram nişte ţinte vii, mai cu seamă că hainele noastre miroseau a peşte, chiar dacă le spălai la câteva zile. Cât timp am fost acolo nu m-am gândit niciodată la asta, dar azi mi se pare că eram de-a dreptul inconştienţi. Probabil noi miroseam pentru aceste animale aşa cum miroseau şi ele pentru noi. Când vezi un urs la televizor nu îţi dai seama de mirosul puternic pe care îl are, dar odată eram pe barjă când era refluxul. Cam la 100 de metri, era un pui de urs care căuta leşuri de somon. Îl priveam şi mă simţeam ca la zoo. O pală de vânt a început să adie uşor dinspre urs spre noi şi a adus un miros greu, de putred. De asemenea, un nor mare de ţânţari este întotdeauna în preajma unui urs.
Aceste şorţuri care ne protejau de apă miroseau atât de puternic a peşte încât erai un somon gigant în mintea urşilor

Cu ţânţarii XXL
Apropo de ţânţari. Dacă plecaţi în Alaska, ar fi bine să vă luaţi cu voi un Autan sau vreun produs de acest gen. Există falsa impresie că acolo este suficient de frig încât aceste vietăţi scârboase nu au cum să trăiască. Nimic mai fals! Ţânţarii pe care i-am văzut acolo sunt cei mai mari pe care i-am văzut vreodată. De vreo 2-3 ori mai mari decât cei de pe la noi, nu au nicio ruşine să te agaseze în plină zi şi în mişcare. Adunaţi în roiuri, îţi intră în ochi, în nas şi în gură şi, oricât te-ai apăra cu mâinile, nu fug.
Dacă te apropii de vreun tufiş, sar efectiv pe tine. Măsurile de protecţie ale pescarilor sunt rudimentare: bărbi şi plete. La care se mai adaugă fumatul excesiv, eventual pipă! Au fost şi zile în care aş fi putut să stau în tricou, dar pentru a nu fi plin de bube am preferat să păstrez mâneca lungă pe mine.
Pentru că erau multe bălţi şi lacuri, tânţarii erau în largul lor

Munci scârboase sau foarte grele – un criteriu de apreciere în plus
V-am povestit în materialul Dolarii, somonul din Alaska şi programul de 16 ore despre munca rutinantă de la fabrica de procesare şi de la freezer, precum şi de efectele dezastruoase asupra psihicului. În plus, dacă nu ai cu ce să ieşi în evidenţă, nu ai cum să prinzi joburi mai bune. Atuul de a fi american îmi lipsea, chiar dacă mă descurcam bine în limba engleză şi de aceea orice făceam dincolo de munca pentru care fusesem angajat se făcea cu un american ce te avea oarecum în grijă.

Dacă făceai greşeala să începi să faci nazuri când ţi se oferea să faci altceva cât epuizanta muncă de la bandă, erai pierdut. Cam tot sezonul principal ţi-l petreceai acolo şi apoi, la primul semn că peştele se împuţinează, ţi se dădea un bilet de avion, paycheck-ul şi un şut în fund.
Foto: Eram o stafie, la sfârşitul celui de-al doilea an, când lucram şi pe dock, dar şi în toate locurile posibile, dormind mai puţin de 4 ore zilnic

Faptul că am o oarecare înclinaţie către diverse munci m-a calificat rapid în ochii multora că sunt oarecum un “handyman”. Poate din acest motiv am apucat să fac multe ore pe care mulţi nu le-au primit. Dar asta nu excludea şi munci scârboase.

Exista în spatele ghilotinei un malaxor care toca toate capetele care erau tăiate. Uneori, din neatenţia celor care manevrau ghilotina sau a celor care făceau curat în hală, erau aruncate capete de peşte peste acest malaxor direct în canalizare. Teoretic, tot ce se toca era deversat în râu pentru a fi mâncare pentru puiet. După malaxor, în spatele fabricii, era o mică încăpere săpată în pământ pe unde trecea tocătura, dar, aruncând capete întregi, acestea ajungeau aici şi blocau scurgerea. De vreo câteva ori, înarmat în dinţi cu costum impermeabil, am intrat în peştele tocat care îmi ajungea până la genunchi ca să desfund această canalizare.

O altă operaţine pe care aproape că uneori o făceam zilnic era “shevel fish”. În al doilea an când am mers acolo, fuseseră construite două tancuri gigant chiar lângă fabrică. Aici era pompat peştele pentru a fi procesat. Când apa cu peşte eram cam până la genunchi, cineva trebuia să intre în tanc şi să impingă somonul către gura de absorţie. Apoi, când terminam, spălam tancul cu apă curată pentru a-l pregăti pentru o nouă încărcare.

În această industrie alimentară, ca să păstrezi carnea proaspătă ai nevoie de multă gheaţă. A încărca câteva zeci de containere de gheaţă zilnic deja nu mai era un lucru neobişnuit. Totuşi, condiţiile din maşina de gheaţă nu erau prietenoase deloc. Temperatura în interior era de minimum 18 grade şi, în dreptul maşinii de gheaţă, curgea un fel lapoviţă care îngheţa pe tine instantaneu. Dacă frigul l-ai fi putut îndura, faptul că te înfierbântai dând la lopată putea foarte uşor să te dea într-o răceală sau o pneumonie de toată frumuseţea.


Maşina de gheaţă, în toată splendoarea

Printre cele mai scârboase lucruri pe care trebuia să le faci în mod curent era să scoţi peştele din cala pescadoarelor la mână. Se întâmpla ca uneori ca pompa să se defecteze. Pentru că peştele nu putea fi ţinut în cala vapoarelor trebuia să trimiţi o echipă de oameni, costumaţi din cap până în picioare, să facă munca ei. Şi, astfel, câteva sute de kilograme de peşte era luat la mână. Când intrai în cală şi făceai acel “shevel fish” apa nu depăşea 40 cm. Acum putea să fii chiar şi până la brâu în peşte. În plus alunecai extrem de uşor. Când coşul se umplea, era ridicat pe deasupra capetelor celor care erau în cală şi o întreagă dâră ca nişte bale verzui-roşiatice se scurgea peste cei aflaţi jos.



Cea mai dureroasă întâmplare

În una din cele mai urâte nopţi petrecute acolo am suferit un accident de muncă foarte dureros. Uneori ploaia mocănească şi frigul până aproape de zero erau însoţite de un vânt arctic şi de furtuni pe mare. Pescadoarele noastre cumpărau peşte şi din alte râuri şi era vital ca ele să nu rămână blocate în dock din cauza refluxului. A pompa peşte putea fi extrem de plictisitor, dar nici nu se compara cu a sta la bandă. Doar pentru că erai afară conta mai mult decât orice pentru mine. Totuşi, în astfel de nopţi îţi doreai să nu fii în ploaie. Întrucât jobul meu în acea perioadă era legat mai mult de dock, a trebuit să plec. După ce am pompat vreo 3 ore, cu ploaia în faţă şi cu mâinile îngheţate a venit momentul să intru în cala vasului să “shevel fish”. Mi-am luat combinezonul – cizmele cu salopeta impermeablă – şi m-am urcat la bordul pescadorului.


Pescadorul cu pricina
Apa era extrem de tulbure şi fremăta cu putere. Dacă la reflux barja noastră era pe uscat acum în locul în care trebuia să treci din barjă pe pescador erau vreo 12 picioare (peste 4 metri) adâncime! Furtuna făcea ca valurile să zdruncine din plin bărcile.

Acest pescador era unul atipic şi nu avea nimic în comun cu cele obişnuite, unde cala este sub punte. Iniţial acesta fusese un vas militar destinat transportului de militari, autovehicule şi alte bunuri – Landing craft (adică un vas de debarcare). Cel mai probabil acest model fusese folosit de marina americană în războiul din Vietnam. În prezent se făcuseră câteva mici modificări la cabină şi, cel mai important, în spaţiul unde odinioară stătea încărcătura fusese plantat un tanc înalt de vreo 1.6 metri, lat de vreo 2.5 şi lung  cam de 5 metri, din inox. Între puntea propriu-zisă şi acest tanc era cam un metru distanţă. Sărisem de multe ori de lângă cabină pe tanc. În noaptea aceea avea să fie diferit.

FOTO: La pompă cu ceva timp înainte de întâmplarea dureroasă

Am trecut cu destul de mare greutate de pe barjă pe pescador. Ploaia deja devenise un fel de burniţă. Am luat lopata de plastic şi am dat-o unuia dintre pescari ce era în spatele meu. Apoi mi-a spus că ar fi mai bine să încerc să fac un pas mare decât să încerc să sar din cauza instabilităţii vasului. I-am urmat sfatul, dar pentru că acel combinezon îţi limita mişcările am reuşit doar să ating cu vârful cizmei tancul. În clipa următoare, instinctiv, greutatea s-a mutat de pe un picior pe altul. Vârful cizmei de pe tanc nu avea niciun fel de aderenţă şi am alunecat căzând cu toracele exact în muchea tancului pe partea stângă şi apoi în fund jos, lângă tanc. Am simţit o plesnitură şi nu mai puteam să respir.

Ceilalţi m-au întreabat dacă sunt ok. Nu simţeam mai nimic. Eram buimac. Mi-a luat câteva secunde până mi-am găsit respiraţia. Dar la fiecare inspiraţie parcă ceva mă strângea foarte tare. Când am încercat să mă ridic, am simţit o durere teribilă în zona coastelor în partea stângă. Ceilalţi şi-au dat seama că nu sunt în regulă şi mi-au spus să vin înapoi pe barjă. Abia reuşeam să urc scările către puntea pescadorului, însă când s-a pus problema să trec pe barjă am crezut că voi cădea între cele două vase. Am strâns din dinţi şi am trecut. Am făcut schimb la pompă cu cel care lucra acolo. Vaporul trebuia să plece în maximum 2 ore! S-a îmbrăcat într-un combinezon asemănător cu cel pe care îl purtam eu, dar, după această poveste, a renunţat să mai sară de pe punte pe tanc. Exista o scară pe care puteai să urci pe tanc şi de aici să cobori înăuntru, dar celor doi pescari le era cam lene să o pună.

Timp de vreo lună, abia am putut să mişc mâna stângă. Durerile din coaste au persistat cu multă insistenţă cam doi ani de la eveniment, mai ales când era frig. Deşi, iniţial, aş fi dorit să merg la spital, m-am răzgândit în virtutea faptului că, astfel, nu mai puteam fi trimis să fac nimic. Cel mai rău îmi era dimineaţa când mă trezeam. Nu puteam să mă dau jos din pat ca omul, ci eram nevoit să încerc tot felul de trucuri ca acea zonă să fie cât mai imobilă. La drept vorbind era practic imposibil.



Amintiri de culoare întipărite în minte

Am enumerat multe din acele momente de o duritate aparte, însă, în afara clipelor când nu eram “on the clock”, pot spune şi poveşti de un albastru infinit. În primele zile, în cel de-al doilea an petrecut la capătul lumii, unul dintre manageri îşi dorea să facă nişte reparaţii la un acoperiş. În acel an erau foarte mulţi basarabeni veniţi, care vorbeau foarte prost engleză. Ba mai mult, erau şi câţiva dintre americanii cu care lucrasem în primul an şi care mă apreciau. Am fost ales să fac operaţiunea aceasta pe acoperişul fabricii alături de unul dintre americani.

Era chiar în apropierea zilei mele de naştere. Ştiam că, în curând, mă vor aştepta lungi ture prin frig şi plictiseală cruntă, dar am ales să mă bucur de acel moment. Am făcut ce am făcut şi, la un moment dat, aproape terminasem şi nu mai aveam smoală. Americanul a coborât să vadă ce se întâmplă şi s-a întors cu un răspuns magistral: mai durează vreo jumătate de oră până e gata smoala, ia o bere de aici şi hai să stăm un pic.


Poate vă aduceţi aminte scena din The Shawshank Redemption, când eroul principal şi ceilalţi colegi ai săi sunt scoşi să repare acoperişul şi primesc drept răsplată o bere. Era o zi frumoasă, probabil vreo 25 de grade. Oceanul se vedea spre sud-vest de pe acoperiş cât cuprindeai cu ochii. Era linişte şi un vânt călduţ adia dinspre Marea Bering. Pe râu bărcile se pregăteau pentru sezonul ce avea să înceapă în mai puţin de 48 de ore. Toţi colegii mei fuseseră lăsaţi liberi şi nu se auzea mare lucru.

Oboseala acumulată în cele câteva ore de lucru îmi dădea un sentiment de bine în combinaţie cu un Budweiser. Nu era nimeni în jur să îmi spună că mă murderesc dacă mă tolănesc pe un acoperiş de carton. Băiatul american nu avea chef să vorbească. Doar zâmbea şi se bucura de soare. Acele clipe m-au însoţit şi în lungile nopţi ploioase, când, stând lângă pompă, îmi îngheţa mâna pe buton.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu