miercuri, 18 iulie 2012

Prin ce este definită normalitate? Prin raportarea la anormal!

Sunt lucruri pe care nu te aştepţi să ţi se întâmple, pe care nu doar că nu le vizualizezi, dar nici măcar nu încerci să te gândeşti la ele. Totuşi acestea te lovesc uneori cu o cruzime încât tot ce e mai rău în viaţa ta de până atunci pare o glumă proastă. Acelaşi lucru îl resimţi şi când un astfel de lucru afectează pe cineva de lângă tine.

Ce poate aduce rău o revedere cu fosştii colegi de liceu? Nimic, deosebit! Oameni care şi-au modificat statutul marital, apariţia unei noi generaţii, joburi noi, stabiliri în alte ţări a unora dintre ei etc. Până şi îmbătrânirea şi decesul unor profesori este un lucru firesc. Trist, dar real, pentru că face parte din ciclul normal al vieţii.


Micile mizerii ale unora, care şi-au propus să nu vină pentru că se simt diferiţi, gen: "eu nu vin pentru că plec în concediu" sau "ar fi bine să o rupem odată" ori alte motive mai sincere şi mai de nimic, toate aceste sunt acceptabile. Fac parte din coloratura unei existenţe cotidine pe care o înţelegem.

Ce ne facem atunci când "surprize" dureroase îţi fac apariţia? Când întâlnindu-te la ani distanţă afli de o poveste care te tulbură profund. Mai mult decât atât, un om care ti-a fost coleg o trăieşte în fiecare clipă a vieţii sale.

După cuvinte mai mult sau mai puţin sforăitoare, după poveşte aproape identice, care dacă nu ajungi să le trăieşti nu le înţelegi pe deplin semnificaţia, un lucru poate să acorde greutate tuturor: anormalul!

O familie, o casă, o carieră, unul sau mai mulţi copii, câteva scoli absolvite, sunt poveşti care au răsunat voios, poate chiar plictisitor vreme de câteva 10 de minute. Unii chiar s-au dat în stambă cu cât de diferiţi sunt ei faţă de ceilalţi, însă când cel mai timid din clasă, care a urmat lucrurile în cel mai calculat mod cu putinţă şi în cea mai firescă ordine, îţi spune că familia sa nu va avea niciodată un copil al său, parcă îţi fuge pământul de sub picioare. Toate lucrurile pe care le-ai îndrugat mai devreme nu au niciun sens în faţa acestei sentinţe.

Îţi dai seama că s-a pornit un uragan care aşează lucrurile la locurile lor. Mulţumirile au un scop, cuvinte precum familie, copii, capătă o greutate, iar epatările nu mai sunt acele cicatrici care ne fac diferiţi, ci doar vorbe goale.

Uneori însă nu ştiu dacă se justifică această cruzime pentru un om, pentru ai face pe ceilalţi să preţuiască ce au... cu siguranţă că nu!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu