marți, 28 februarie 2012

Dacă un monument a aparţinut unui criminal de război, credeţi ar trebui demolat? Cazul castelului Bay

Istoria nu a fost niciodată dreaptă, ba dimpotrivă e crudă, brutală, nemiloasă şi absurdă. Ceea ce unora le pare a fi just la un moment dat este de fapt o atrocitate fără margini faţă de alţii. Compromisurile, unele care ne par azi inacceptabile, sunt fire de nisip în clepsidra trecutului.

Privesc şi mă întreb uneori cum sunt încă pe picioare clădirile lagărelor de concentrare de la Auschwitz, Dachau sau Treblinka. Cum de locurile acelea, care în urmă cu mai bine de jumătate de secol înainte au devenit malaxoare de suflete nu doar pentru evrei, ci şi pentru ţigani, slavi sau alte populaţii ce nu se încadrau în standardele rasei umane impuse de arienii nazişti, rezistă încă. De ce nu sunt făcute una cu pământul pentru a şterge cu buretele istoria criminală a naziştilor? De ce au rămas piatră pe piatră construcţiile ordonate de unul dintre cei mai mari criminali din istorie?

Există monumente criminale?
Răspunsul pe care îl primesc la aceste întrebări hoardele de turişti este unul pe cât de simplu pe atât de just şi poate intrigant: "Ca lumea să nu uite! Ca ceea ce s-a întâmplat aici să rămână mărturie pentru istorie şi niciodată să nu se mai întâmple." Mai este un răspuns pe care ghizii nu îl spun pentru că este atât de lumesc şi meschin încă contravine sobrietăţii impusă de asemenea monumente: păstrarea şi conservarea acestor locuri este adevărata sursă de venit a comunităţilor din zonă. Altfel spus PIB-ul polonez actual beneficiază de pe urma unui regim criminal. Dincolo de orice considerant moral lucrurile pot fi văzute şi aşa, în ciuda faptului că prezervarea acestor locuri suscită, pe de o parte, sume importante, iar, pe de alta, modalitatea în care se face, discuţii interminabile între urmaşii celor care şi-au pierdut pe cei dragi, mai cu seamă când sentinţa la moarte este transfrontalieră.

Un astfel de loc controvesat există şi în România, undeva în judeţul Sălaj, în comuna Treznea unde se găseşte reşedinţa unui criminal de război. Castelul Bay, situat în această localitate şi inclus în Lista Monumentelor Istorice ca monument de importanţă locală, se află într-o stare avansată de degradare, porţiuni semnificative din acesta fiind definitiv ruinate.

Clădirea a aparţinut grofului maghiar Bay Ferenc şi a fost contruit la mijlocul secolului al XIX-lea. Are în componenţă două corpuri principale legate între ele printr-o reproducere unică în România a celebrei „punţi a suspinelor" din Veneţia.

Avocatul Călin Hârza cel care în 2008-2009 a propus autorităţilor publice locale din Treznea, în numele Balivatului Transilvaniei al Ordinului Suprem Militar al Templierilor din Ierusalim, să închirieze imobilul pe care ar fi urmat să îl restaureze şi să înfiinţeze un centru de cercetări medievale, oferă o perspectivă mai largă a importanţei arhitectonice a castelului. Acesta declara pentru ziarul Adevărul că monumentul „... este unic, nu doar în Transilvania, ci în vechiul Imperiu Austro-Ungar. Era foarte bine păstrată blazoneria, atât Bay cât şi soţia sa fiind de viţă regală. Castelul, construit pe la mijlocul secolului al XIX-lea, este în stil neo-baroc. Corpul familiei, care cuprindea şi birourile, era unit cu corpul în care locuia soţia printr-o replică a Punţii Suspinelor din Veneţia. Unicitatea clădirii este reprezentată şi de faptul că stilul eclectismului neo-baroc, gotic, este amestecat cu acela mai nou, ţărănesc. Ţăranii, lucrând acolo, şi-au lăsat influenţa ancestrală în toate elementele."

Groful a locuit în acest imobil până în anul 1944, când s-a retras împreună cu familia din calea armatei române. A fost declarat criminal de război, fiind considerat autorul moral al atrocităţilor de la Treznea, din 9 septembrie 1940, când 93 de localnici (87 români şi 6 evrei) au fost masacraţi de trupele horthyste. În semn de cinstire pentru jertfele date şi pentru eroismul manifestat în timpul ocupaţiei fascisto-horthyste, localitatea Treznea a fost declarată localitate martir a neamului românesc, prin Legea nr. 76/1995. Acesta este principalul motiv, de ordin afectiv, pentru care cetăţenii şi conducerea comunei Treznea se opun restaurării castelului, deşi acesta este pe lista monumentelor istorice de interes local.

Castelul Bay sub comunişti şi după
Spre deosebire de ce s-a întâmplat cu alte conace şi castele ale nobilimii maghiare, care au devenit „închisori" pentru copii cu probleme, în timpul regimului comunist, monumentul a devenit sediu al Cooperativei Agricole de Producţie (CAP) din localitate, iar ulterior al Circumscripţiei Sanitar-Veterinare, fiind destul de bine întreţinut. Resentimentele faţă de imobil s-au intensificat destul de târziu, după anul 1998, când clădirea a fost abandonată.

Totuşi după Revoluţia din 1989, clădirea a fost revendicată în două rânduri de moştenitorii lui Bay Ferenc: în anul 1990, de către Bay Francisc, iar în anul 1998 de către nepotul Bay Janos Gyorgy. Cu această ultimă ocazie dreptul de proprietate nu a fost reconstituit, pe motiv că legislaţia în vigoare nu permite reconstituirea dreptului de proprietate pentru persoanele declarate criminali de război cărora li s-au confiscat averile. Între cele două acţiuni are loc ratificarea legii menţionată mai sus, în 1995, când localitatea este declarată martir.

Click pe imagini pentru galerie foto

Interesul manifestat de reprezentanţi ai unor organizaţii private pentru cumpărarea sau închirierea imobilului şi, ulterior, realizarea lucrărilor necesare de restaurare s-a lovit în permanenţă de refuzul reprezentanţilor Primăriei şi Consilului Local Treznea. Cazul avocatului Călin Hârza din Zalău care dorea să folosească imobilul drept sediu pentru Balivatul Transilvaniei al Ordinului Suprem Militar al Templierilor din Ierusalim şi dorea să înfiinţeze un centru de cercetări medievale, respectiv un muzeu care să evoce martiriul ţăranilor ucişi la Treznea, s-a soluţionat cu refuzul categoric al autorităţilor locale.

„Primăria a fost deschisă la propuneri, pe faţă, dacă suntem de acord să facem investiţii. Am făcut expertize de peste 80 de milioane de lei vechi şi le-am dat la primărie. Mi-au spus mulţumesc şi au încheiat colaborarea noastră. Apoi a început să apară teoria conspiraţionistă. Primarul mi-a spus că sunt persoane sus-puse care vor castelul. Într-o adunare de la primărie, oamenii au vrut să mă linşeze. Eu nu cred că voia nimeni castelul. Toţi cei care l-au cerut, l-au cerut din cauza terenului, cu intenţia de a demola clădirea", povestea în vara anului trecut avocatul.

Soluţia unui primar dintr-o ţară membră UE
Dincolo de faptul că a existat un investitor, care ar fi putut face ceva pentru monument, sau de posibilităţile de finanţare ce pot veni prin programele Uniunii Europene, care ar ajuta creşterea economică a localităţii, în anul 2009, primarul Emanoil Stanciu a adresat Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional un memoriu solicitând declasarea castelului. În motivarea solicitării s-au invocat lipsa mijloacelor pentru întreţinerea şi conservarea acestuia şi pericolul prezentat pentru localnici de starea avansată de degradare a imobilului, existând riscul prăbuşirii şi al desprinderii unor materiale de construcţii. Totodată, primarul a propus ca, pe amplasamentul şi în proximitatea castelului să fie realizate un nou sediu pentru primărie, un dispensar, locuinţe ANL şi o bază sportivă. Întrebarea care se ridică este: cum a reuşit primăria din Treznea să aducă din 1998 până azi imobilul în această stare pe care singur o invocă edilul şef al localităţii?

Ministerul de resort nu a luat în calcul solicitarea, iar reprezentanţii Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj refuză să susţină demersurile edilului Emanoil Stanciu de declasare a monumentului istoric.

Este interesant următorul aspect în cererea Primăriei: pe de o parte, invocarea lipsei de mijloace pentru întreţinerea şi conservarea a unui monument unic în România, iar pe de alta disponibilitatea de finanţare a cel puţin patru noi construcţii. Degeaba legea a făcut dreptate Primăriei din Treznea lăsând în proprietatea comună a urmaşilor victimelor terenul şi reşedinţa fostului agresor, fapt ce ar putea să crească nivelul de trai a celor care vieţuiesc azi. Folosindu-se de resentimentele unui trecut din ce în ce mai îndepărtat, care ar trebui expus ca şi în Polonia - spre a nu se uita ce s-a întâmplat! - autorităţile locale încearcă să obţină profit rapid pentru un număr mic de oameni.

Astfel în perioada 2009-2010, în apropierea monumentului istoric a fost amenajată o bază sportivă. Lucrările au presupus şi decopertarea unei porţiuni de teren în zona de protecţie a monumentului istoric (o zonă de 15 metri în jurul imobilului), fiind realizate cu avizul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj.
De altfel problema primarului era în vara anului trecut legată tot de proiectele domniei sale: gardul stadionului. „Noi vrem să fie declarat pentru a-l putea dărâma. Este într-o stare jalnică, nu se poate face nimic cu el. Ne cade molozul în cap, este pericol public, nu se mai poate reface. Dacă mai este 30 la sută din el în picioare. Nu pot pune viaţa oamenilor în pericol. Se autodemolează. Mi-a dărâmat gardul stadionului. Am făcut demersuri la Ministerul Culturii pentru a fi declasat", spunea primarul. Nu vom căuta să vedem cum s-au făcut licitaţiile pentru această bază sportivă şi cum s-a folosit banul public în acest caz, deşi poate pe viitor vom urmări mai atent, cine are o agendă legată de declasarea şi dărâmarea clădirii. Din păcate lucrurile sunt adesea mult mai pragmatice, iar manipularea emoţională cu elemente xenofobe este doar o unealtă pentru obţinea unor interese de moment.

Pe lângă această atitudine a Primăriei, pe care nu o poţi amenda decât moral, autorităţile au „ajutat" la accentuarea degradării monumentului prin lipsirea acestuia de un paznic, aşa cum cere legea şi prin ignoranţa faţă de imobil. Astfel, în luna august 2009, un turn şi o porţiune a peretelului din partea sudică a castelului s-au prăbuşit; în luna martie 2011, un alt turn al castelului a avut aceeaşi soartă. Ulterior, pe fondul lipsei unor măsuri de protecţie, au fost furate cărămizi de la baza pereţilor, care au condus la prăbuşirea unor ziduri, iar în luna iulie 2011 au fost furate porţiuni ale acoperişului de tablă - aproximativ 700 kg. Este curios cum s-a putut realiza acest furt, în condiţiile în care sustragerea unei asemenea cantităţi de tablă necesita folosirea de unelte şi mjloace de transport.

Cum îşi pierde comunitatea identitatea de martir?

Legea presupune amendarea proprietarului în cazul în care nu asigură paza şi protecţia monumentului istoric, precum şi lipsa de grijă faţă de acesta. Totuşi cum aplici această reglementare clară în cazul în care comunitatea a fost victimă? În 1995 toată România se înclina în faţa atrocităţilor petrecute la Treznea. Însă o lege este mai perenă decât o piatră. Refacerea şi folosirea casei agresorului, dobândită de comunitate chiar împotriva unei dintre cele mai puternice legi făcute de om - cea a proprietăţii - ar fi fost mereu un viu document a celor petrecute în septembrie 1940.

Cu prilejul întâlnirii membrilor Filialei Sălaj a Asociaţiei Comunelor din România (septembrie 2011), şeful Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj, Doina Cociş, a lansat edililor sălăjeni invitaţia de a încheia parteneriate cu instituţiile abilitate în vederea reabilitării şi punerii în valoare a castelelor şi conacelor monumente istorice existente pe teritoriul judeţului şi includerea acestora într-un circuit turistic. Din păcate, dicutând cu domnia sa, cazul de la Treznea se dovedeşte a fi mai degrabă unul de rea voinţă din partea propietarului.

Cum s-ar putea rezolva situaţia de la castelul Bay din Treznea pentru a nu pierde un monument unic în România mai ales că are anumite elemente de arhitectură unice?

Acolo este o problemă mai veche şi lucrurile sunt destul de complicate. Acel monument este într-o stare deplorabilă. Este într-o stare avansată de degradare şi datorită lipsei de interes a autorităţii publice locale. Nu vreau să arunc anatema asupra domniilor lor, dar li s-au transmis în nenumărate rânduri obligaţiile pe care le au faţă de acest monument. La un moment dat, le-am oferit oportunitatea de a aplica un proiect la Ministerul Culturii pentru reabilitarea monumentelor, dar dumnealor sunt în situaţia în care doresc să declaseze acest monument, asta înseamnă să-l scoată din Lista Monumentelor Istorice, ca să-l poată demola şi să construiască altceva pe acel teren. Punctul de vedere al Ministerului Culturii, respectiv al Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj este că acel castel nu se va putea declasa. Ministerul Culturii nu are nici un interes să declaseze un monument de o asemenea importanţă, iar noi susţinem acest punct de vedere. Ceea ce ne dorim este ca imobilul să fie reabilitat. Totuşi Primăria, pentru că ei sunt proprietarii, trebuie să fie dispusă să facă acest lucru. Din păcate peste voia lor nu se poate întâmpla nimic. Noi putem, eventual, să-i amendăm pentru lipsă de interes, şi pentru grave prejudicii aduse monumentului. N-am făcut chestiunea asta din motive lesne de înţeles: dorim să ne păstrăm bunele relaţii, iar o amendă va aduce o tensiune în plus. Nu amenda rezolvă situaţia, ci faptul că autorităţile din Treznea trebuie să conştientizeze că monumentul merită păstrat, reabilitat şi trebuie să i se dea o destinaţie.

Istoria proprietarului castelului este una controversată, acesta fiind responsabilul moral al masacrului de la Treznea din septembrie 1940. Nu credeţi că ar fi fost nimerit ca acel monument să fie făcut făcut un muzeu al terorii fasciste sau hortyste?

Noi chiar le-am propus să realizeze un muzeu al terorii fasciste sau un muzeu al holocaustului. Domniile lor susţin că au nişte amintiri triste vizavi de monumentul acela şi comunitatea are un resentiment pe care încă-l păstrează. Sigur că nu poate fi vorba de aşa ceva. În primul rând au fost vremuri care au trecut de mult, iar în prezent cele două comunităţi română şi maghiară sunt în bune relaţii. Ideea ar fi că, acolo, acel monument ar putea fi redat unui circuit tocmai dându-i-se o astfel de destinaţie.

Nu credeţi că dacă polonezii ar fi reacţionat la fel la Auschwitz n-am fi avut un muzeu al holocaustului azi?

Sunt multe naţiuni, nu doar polonezii, care dacă ar fi avut un astfel de monument şi oportunităţile pe care le avem azi, ar fi ştiut ce să facă. Mergem în străinătate şi vedem pe la alţii cum dacă au o singură pietrică de care se leagă memoria unei personalităţi ei ştiu cum s-o împrejmuiască şi cum s-o pună în valoare. Din păcate, noi, iată, avem un monument de o asemenea valoare şi administraţia publică locală nu doar că nu întelege importanţa istorică a monumentului, dar nu vrea să vadă în imobil o posibilă sursă de venit pentru comunitatea pe care o reprezintă.

Ca director al Direcţiei de Cultură le-am recomandat dacă nu pot să investească în el să îl concesioneze pe o perioadă de 50 de ani sau chiar în ultimă instanţă să îl vândă. Sunt convinsă că ar fi găsit doritori şi nu vorbesc din auzite. Sunt monumente în ţară unde au venit străini, s-au concesionat monumente, le-au redat în circuitul turistic, le-au pus în valoare şi le-au făcut cunoscute în întreaga lume. Până la urmă şi aceasta este o variantă.

Trebuie să speculăm momentul în care sunt alţii doritori să vină să investească la noi, dacă n-avem bani suficienţi, asta este o oportunitate. Într-adevăr, Primăria invocă la nesfârşit faptul că nu are surse financiare şi îi înţelegem că au alte lucruri de făcut cu puţinele resurse pe care le deţin, dar este vorba de obligaţiile pe care ei le au. Totuşi, din păcate, în acest caz pornim de la faptul că dumnealor doresc ca acel monument să dispară. Asta este principala problemă din păcate şi din nefericire.
Dincolo de cele spuse de directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional putem din această poveste putem concluziona următoarele. Trist este faptul că peste ani ceea ce s-a petrecut la Treznea în 1940 se va uita. Monumentul care în prezent aduce aminte de un agresor va dispărea din lipsa de interes a unui edil, iar povestea va mai rămâne doar prinsă de o lege, ce într-o marjă de timp, nu va mai avea efect pentru că nimic din istoria acelor clipe cumplite nu va mai fi acolo. În plus ne vom trezi mai săraci cu un monument pe care o lege dreaptă l-a dăruit comunităţii în numele abuzurilor înfăptuite de fostul proprietar. Atunci ne vom întreba unde putem cinsti memoria celor ucişi şi ce stă mărturie „ca lumea să nu uite"?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu