miercuri, 25 ianuarie 2012

Comorile patrimoniului arădean, condamnate la pieire

Chiar dacă nu este definit ca distinct de normativele în vigoare, în general patrimoniul ecleziastic poate fi văzut ca o componentă aparte. După cum menţionam şi cu alte ocazii, biserica este locaşul reprezentativ în care sunt investite cele mai bune resurse ale fiecărei comunităţi în parte. Prin intermediul ei, valorile comunităţii sunt păstrate şi transmise din generaţie în generaţie. Totuşi, în momentul în care apar o serie de limitări, cum este cazul transilvănean, grija extremă a ceea ce ai dreptul să păstrezi face ca astăzi să avem adevărate mărturii, din elemente ce sunt supuse unei degradări rapide, ale existenţei românilor în teritoriile pe care regii maghiari au încercat să le anexeze pentru totdeauna.

Prestigiul bisericilor de lemn din Maramureş, incluse în cadrul monumentelor U.N.E.S.C.O., este un motiv de mândrie pentru orice român care vorbeşte despre frumuseţile ţării sale, dar acestea sunt doar vârful aisbergului ale unei culturi tributare lemnului vreme de multe secole.

De ce s-a construit doar în lemn în Transilvania
În 1279, Ladislau Cumanul, la solicitarea Papei, legiferează interzicerea construcţiei bisericilor de zid în rit ortodox pe înterg teritoriul Regatului Apostolic maghiar. De aici şi până la dezvoltarea şi perpetuarea unei arhitecturi a lemnului nu a mai fost niciun obstacol. Această interdicţie, asemuită cu antica tehnică numită damnatio memorie, face ca multe din bisericile ortodoxe din regiunile controlate fie de regalitatea maghiară, nobilimea catolică, ulterior reformată, fie de stăpânirea austriacă, să nu fie mai vechi de secolul al XVII-lea. O biserică din zid dăinuieşte în timp, lasă urme şi de multe ori întăreşte istoria acelor locuri, înrădăcinând generaţiile.

Un locaş de lemn, deşi are avantajele privind costul şi construcţia mai rapidă, cu toate reparaţiile de rigoare, poate dispărea mai repede decât cel de zid. De asemenea, din cauza materialului, este mult mai expus intemperiilor naturii sau incendiilor. Limitările impuse de autorităţile catolice sau protestante au urmărit în primul rând distrugerea cultului ortodox, considerat eretic de papalitate după Marea Schismă de la 1054, din spaţiul intracarpatic.

Totuşi, pentru cei care doresc să vadă cum s-a păstrat limba română şi identitatea distictă de cea a celor care au condus aceste regiuni aproape 1000 de ani, aceste biserici sunt elemente cheie. Ele sunt produsul unei culturi diferite de cea maghiară, săsească, respectiv secuiască. Legătura între populaţia românească şi religia ortodoxă este cea care a putut să ofere un sentiment de alteritate, scump plătit în epocă, dar care stă la baza construirii statului român de azi.

Dacă în articolul privind starea locaşurilor din zona Oltului, S.O.S. bisericile Olteniei, am prezentat starea deplorabilă a câtorva locaşuri din lemn din judeţele Mehedinţi şi Gorj, zone intrate pentru diverse perioade de timp sub administraţia maghiară, respectiv austriacă, în prezentul articol ne vom ocupa de cele din judeţul Arad, zonă care, de la cucerirea maghiară a Transilvaniei şi până la 1918, a fost parte integrantă a regatului ungar.

Avem în vedere cinci biserici, majoritatea monumente incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria A, toate extraordinar de frumoase, dar total necunoscute publicului: biserica „Naşterea Maicii Domnului" din Corbeşti, biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe" din Ioneşti, biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe" Luncşoara, biserica „Sfântul Mucenic Dimitrie" Buceava - Şoimuş şi biserica „Sfînţii Apostoli Petru şi Pavel" din Tisa.

Click pe imagini pentu galeria foto

 
Biserica de lemn „Naşterea Maicii Domnului" Corbeşti
În comuna Petriş, satul Corbeşti, se află biserica de lemn cu hramul "Naşterea Maicii Domnului", situată în cimitirul satului, catalogată ca monument istoric de valoare naţională.
Biserica a fost construită la începutul secolul al XVIII-lea, în anul1707. Pictura interioară, vizibilă şi azi, a fost executată însă aproape un secol mai târziu, în anul 1810. Se pare că nu aceasta a fost primul amplasament, întrucât există informaţii că lăcaşul a fost adus în satul Corbeşti în 1835 şi aşezat pe o talpă de piatră. Biserica păstrează formele arhaice ale topoarelor meşterilor care au lucrat-o în lemn de gorun. Aceasta nu a fost tencuită cu pământ, cum s-a preferat în unele cazuri pentru a spori rezistenţa lăcaşului.

Numele meşterului zugrav, Nicolae de la Lupşa Mare, poate fi descifrat încă pe pereţii monumentului care se remarcă prin frumuseţea picturii care acoperă interiorul, tavanul boltit şi iconostasul. Totuşi, ca orice alt monument istoric pe care îl putem defini ca „un om bolnav", mai ales în acest caz unde lemnul se dovedeşte a fi extrem de greu de prezervat, biserica necesită reparaţii urgente. Brâul de piatră este deteriorat şi necesită lucrări de consolidare. Pictura interioară, realizată pe pânză, este în stare avansată de degradare, fiind distrusă în proporţie de 80%, necesită o intervenţie specializată de conservare şi restaurare.
Din păcate, eforturile unor preoţi tineri sunt subminate tocmai de instituţiile care ar trebui să-i sprijine, de birocraţia stufoasă şi de lipsa de profesionalism a unor oameni plătiţi să protejeze aceste monumente.

Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe" Ioneşti
În satul Ioneşti, comuna Hălmagiu, se află biserica din lemn cu hramul "Sf. Mucenic Gheorghe", datată în anul 1730, etichetată ca monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural, singura din cele cinci inclusă în LMI la categoria B.

Biserica a fost construită în 1730 pe locul uneia ce data din 1460. Conform preotului paroh Petru Bejan, biserica a fost clădită iniţial pe un alt amplasament, pe locul actual fiind adusă în 1730. Un alt avantaj al acestor construcţii de lemn era mobilitatea. Aşa cum am subliniat şi în introducere, o astfel de construcţie lăsată neîngrijită direct pe pământ putea ca în mai puţin de 100 de ani să dispară definitiv. Despre acest inconvenient arheologic amintea şi directorul Institutului de Arheologie din Bucureşti Vasile Pârvan, domnul Alexandru Vulpe, în momentul în care vorbea despre cultura dacilor, ca una a lemnului.
La exterior, biserica se păstrează în condiţii relativ bune, acoperişul de şindrilă fiind înlocuit cu ţiglă pentru a împiedica distrugerea structurii de lemn. De asemenea, partea superioară a turnului clopotniţă a fost acoperită cu tablă din aceleaşi considerente.

Navei dreptunghiulare i se alătură o absidă pe plan dreptunghiular la bază, dar rotunjită la pereţi. O astfel de soluţie tehnică nu se regăseşte în restul văii Crişului Alb. În Arhiepiscopia Aradului, abside de plan semicircular au mai existat la bisericile din localităţile Luguzău şi Iermata, azi dispărute.
Pictura a fost executată la mijlocul secolului al XIX-lea de un meşter local. Posibil, conform lui Coriolan Petranu (1893 - 1945), primul istoric de artă român din Transilvania, să aparţină lui Ioan Demetrovici din Timişoara.

Biserica a fost pictată pe interior în tempera, având o preparaţie din cretă şi clei, iar la îmbinările de lemn au fost utilizate fâşii de pânză. Pictura se află în stare avansată de degradare, mai ales în zona altarului unde s-a infiltrat apă.

Bolta naosului este susţinută de o structură de fier pentru consolidare şi împiedicarea prăbuşirii tavanului.
O serie de icoane, aparţinând lăcaşului de cult de la Ioneşti, au fost depozitate la Mănăstirea cu hramul „Simeon Stîlpnicul" din Arad-Gai. Totodată, lăcaşul de cult păstrează şi o serie de tipărituri de valoare: Catavasier, Râmnic - 1708, Cazanie - 1765, Evanghelie - 1765 etc. Inventarierea patrimoniului ecleziastic mobil lasă de dorit. Nici prezervarea acestuia nu este mai bună. De multe ori aceste cărţi de cult sunt uitate prin diverse lazi în podurile clopotniţelor sau prin ungherele întunecoase ale locaşului.

Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe" Luncşoara
În satul Luncşoara, comuna Hălmăgel, se află biserica din lemn "Sfântul Mucenic Gheorghe", situată la marginea localităţii, pe un dâmb deasupra cimitirului.

Datată în anul 1740, a fost mutată pe actualul amplasament în anul 1835. Se înalţă pe o fundaţie de piatră brută, cu pereţii din bârne masive, încheiate pe la colţuri, cu şarpantă din lemn cu învelitoare din şindrilă. Forma deosebită a turnului bisericii cu înălţimea sa apreciabilă, ce rivalizează cu cel al locaşurilor maramureşene, face biserica de lemn lesne remarcată.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea a fost picată de către Ioan Demetrovici, parte din lucrarea acestuia păstrându-se doar în altar şi pe iconostas. Între obiectele de valoare, biserica păstrează un chivot de lemn, o raritate pentru Ţara Zărandului, o icoană de lemn pictată în tonuri de verde închis, reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe, care ţine în mâini crucea credinţei şi lancea dreptăţii, databilă din secolul al XVIII-lea. Tot din aceeaşi perioadă datează şi singura icoană pe sticlă de dimensiuni foarte mici, ajunsă aici din şcoala de iconari de la Nicula.

Lăcaşul de cult se află în stare avansată de degradare. Structura de lemn a fost acoperită cu pământ şi apoi cu var, fiind ridicată pe un brâu de piatră. În mai multe locuri pământul acoperit cu var a căzut de pe structura de lemn, aceasta fiind expusă intemperiilor, fapt care accentuează degradarea. Tavanul bisericii este foarte distrus, pe interior fiind susţinut de o structură fragilă din lemn, existând riscul degradării sale în întregime şi prăbuşirii acestuia.

Biserica de lemn „Sfântul Mucenic Dimitrie" Buceava - Şoimuş
În satul Şoimuş, comuna Brazii, se află locaşul din lemn cu hramul "Sfântul Mucenic Dimitrie", situată în cimitirul de la intrarea în sat, construită în secolul al XVIII-lea. Totuşi date certe în legătură cu anul construirii lăcaşului de cult nu există. De asemenea nu există o pisanie. Există o istorie cel puţin ciudată menţionată de preotul cercetător Pavel Vesa şi anume că biserica a fost construită iniţial în satul învecinat Iacobeni. În anul 1775 fusese sfinţită cu hramul „Sf. Teodor Tiron", iar în 1865 a fost vândută satului Buceava.
Lăcaşul de cult se remarcă prin valoarea excepţională a picturii. Istoricul de artă arădean Horia Medeleanu consideră monumentul ca fiind unic în zonă prin frumuseţea şi simbolistica picturii interioare. De asemenea, pentru că nu a fost îndeajuns cercetată pictura, se poate ca la o restaurare a acesteia să se găsească sub ea urme de pictură cu mult mai veche precum şi alte indicii interesante.

Faptul că starea monumentului se degradează continuu o arată comparaţia unor imagini actuale cu cele ale lui Coriolan Petranu, făcute în interbelic. Principala cauză este legată de neefectuarea la timp a reparaţiilor. Dacă lucrurile vor merge pe acest făgaş, probabil din multe astfel de monumente nu vor mai rămâne decât fotografii şi imagini video făcute când încă nu erau la pământ.

Biserica de lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel" - Tisa
În satul Tisa, comuna Hălmagiu, se află biserica de lemn cu hramul "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel", situată în cimitirul vechi, datată în anul 1770.

Lăcaşul de cult este asemănător cu celelalte biserici de lemn din regiune, deosebiri existând în ceea ce priveşte forma turnului, corul şi altarul.
Principala problemă a acestui locaş este legată de degradarea picturii. În perioada ridicării monumentului, pictura a fost realizată de un zugrav local pe nume Iosif. Ulterior, în 1795, zugravul Constantin realizează un nou iconostas şi icoanele împărăteşti, inclusiv cele de hram.

În anul 1846, biserica a fost pictată pe interior în tempera, de către Ioan Demetrovici, având o preparaţie din cretă şi clei, iar la îmbinările de lemn au fost utilizate fâşii de pânză. Pictura se află în stare avansată de degradare, iar în multe locuri fâşiile de pânză au fost distruse complet.
La exterior biserica se păstrează în condiţii bune, turnul clopotniţă şi acoperişul fiind acoperite cu tablă pentru a împiedica distrugerea structurii de lemn în anul 1933.

Autorităţile răspund prin tăcere
Am încercat să obţinem câteva răspunsuri de la domnul Adrian Laurenţiu Şimon, directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Arad, dar domnia sa nu ne-a răspuns la solicitate, probabil din cauza articolului despre starea de degradarea de la cetatea Ineului - Cetatea Ineului, scoasă la licitaţie.
Există tentaţia să credem descrierile făcute sunt metaforice, poate uşor poetice, însă realităţile ne arată lucrurile complet diferit. Nu doar că aşa stau lucrurile în cel crud mod cu putinţă, dar sunt şi probleme generale pentru toate aceste monumente. De exemplu nu există ghiduri turistice care să cuprindă informaţii cu privire la aceste biserci. Ca şi în Oltenia, implicarea organelor superioare pe scară ierarhică din Biserica Ortodoxă nu face decât să sporească obstacolele în calea rezolvării problemelor existente, mai ales dacă respectivele locaşuri încă servesc cultului. Nici distribuţia specialiştilor în acest domeniu nu vine în ajutorul monumentelor, după cum vom vedea în materialele viitoare. Lipsa de finanţare, de interes, precum şi statutul juridic al terenurilor pe care unele dintre aceste locaşuri se află aduc monumente păstrate cu grijă şi sfinţenie de înaintaşi pe marginea unei prăpastiei. Ceea ce nu s-a reuşit printr-o politică coerentă dusă de împotriva românilor ortodocşi sute de ani - şi anume distrugerea elementelor definitorii ale culturii nostre, reuşesc azi urmaşii acestora într-un stat numit România.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu