marți, 8 noiembrie 2011

Marea cetate romano-bizantină de la Dinogeţia, îngropată în buruieni

Povestea uneia dintre cele mai importante cetăţi romano-bizantine, cea de la Dinogeţia-Garvăn, despre care mulţi nu ştiu mai nimic, ridică o întrebare despre care am mai scris: „Ce s-ar întâmpla dacă şi la noi ar fi ca la alţii?" 
Turnul 1 parţial dărâmat
Spre deosebire de alte edificii unde interesele imobiliare sau de orice altă natură blochează proiectele de restaurare sau / şi conservare, cetatea de la Dinogeţia are drept proprietar statul român şi se află în administrarea Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan" al Academiei Române. Din acest punct de vedere, lucrurile sunt clare şi favorabile edificiului. În plus, clasarea sa ca monument istoric clasa A nu a ridicat probleme.

O istorie de 1000 de ani dată uitării

După cum vedem şi din textul de prezentare a cetăţii cetatea a reprezentat ani de-a rândul un punct de reper în zonă.

Dinogeţia, cetate romană şi bizantină, este o aşezare antică fortificată cu zid de apărare, situată pe un promontoriu stâncos din malul dobrogean al Dunării, în zona cotului dintre gurile Siretului şi Prutului. Monumentul se află la circa 4 km de satul Garvăn, comuna Jijila, judeţul Tulcea, iar prima menţionare o găsim la geograful antic Ptolemeu, care o numea Dinodheteia.
Numele ei este autohton (getic) şi a fost păstrat şi transmis de romani şi bizantini. Cetatea avea o poziţie strategică de excepţie pentru locuitorii din zonă, cu mari posibilităţi pentru procurarea hranei oamenilor şi a animalelor, precum şi a unor materii prime necesare nevoilor casnice şi ale comunităţii, pentru construcţii şi schimburi comerciale. De aceea, ea a fost locuită şi apărată din preistorie, încă din epoca pietrei şi până în cea a fierului şi, mai târziu, în epocile romană şi bizantină.
Termele romane de la Dinogetia

Cercetările arheologice au început în 1939, fiind conduse la început de arheologul Gheorghe Ştefan şi apoi de Ion Barnea. Pe scurt, fortificaţia, construită de romani în sec. II d.Hr. pe locul unei aşezări getice, suferă distrugeri la mijlocul sec. II d.Hr. şi la mijlocul sec. III d.Hr., pentru ca, ulterior, la sfârşitul sec. III d. Hr., aici să fie construită, pe stâncă naturală, fortificaţia romano-bizantină pe care o cunoaştem astăzi.
În sprijinul ideii că aşezarea a fost mult mai veche de venirea romanilor stau fragmente de zid din secolul I d.Hr., descoperite aici. Cert este faptul că rolul ei s-a păstrat şi după venirea acestora, care au extins-o. Ea a devenit un important cap de pod al Imperiului Roman la gurile Dunării. Dinogeţia a fost reconstruită din temelii, cu zid gros din pietre şi cărămizi legate cu mortar, cu patru turnuri masive de apărare, între sfârşitul sec II şi începutul sec IV. Ruinele, vizibile şi parţial conservate sau restaurate, aparţin însă epocilor romană şi bizantină.

Până la sfârşitul sec. VI, cetatea Dinogeţia a fost un punct important din lanţul de fortificaţii construite de romani pe malul drept al Dunării. Astfel de aşezări fortificate constituiau un sistem comun tuturor limitelor Imperiului Roman (din Arabia şi Africa până în Germania, Dacia, Pannonia şi Britania), numit limes. Acestei structuri, ca un fel de graniţă bine apărată într-o concepţie iniţial ofensivă, Dinogeţia i-a aparţinut timp de aproximativ 600 de ani. Ea era situată, între sec. I-III în provincia romană Moesia Inferior. După anul 284 d.Hr. şi până la finele sec. VI, ea a aparţinut provinciei romane târzii Scythia, numită şi Sciţia Mică.
Click aici pentru mai multe imagini

Din perioada de maximă înflorire (sec. IV d.Hr.) datează construcţia unei bazilici în plan rectangular, clădirea comandamentului şi băile termale. Cetatea este distrusă şi părăsită la începutul secolului VII d.Hr.
Fortificaţia a fost reparată şi refolosită în sec. X-XII de către Imperiul Bizantin. Se ştie din surse scrise că împăratul Tzimiskes (969-976) şi-a impus controlul la Dunărea de Jos, respingându-l pe cneazul rus Sviatoslav. Bizanţul a creat atunci în zonă o unitate administrativ-militară numită Paristrion sau Paradunavon, în care Dinogeţia redevenea un punct strategic şi comercial foarte important. La plecarea bizantinilor, aşezarea a căzut din nou în ruină.

Situaţia de fapt de la faţa locului

Pe lângă istoria încărcată a locurilor, restaurările parţiale şi apropierea de Galaţi ar fi putut ridica din punct de vedere turistic zona. Totuşi, lucrurile nu stau deloc aşa. Pe lângă impedimentul major că în dreptul oraşelor Galaţi şi Brăila nu există un pod peste Dunăre, accesul spre sit se face pe un drum negru (de pământ), semnalizat, ce-i drept, prin indicatoare proaspăt instalate pe şoseaua care leagă oraşul Galaţi de oraşul Isaccea.

Vegetaţia abundentă care acoperă mare parte din cetate dă aspectul dezolant de ruine părăsite. Acest aspect este întregit de distrugerea parţială a construcţiei de protecţie a termelor, cauzată atât de factorii naturali cât şi de cei antropici. Chiar şi ceea ce s-a restaurat de curând (2008), cum este Turnul 1, prezintă crăpături ale zidului exterior, precum şi dărâmarea unei porţiuni a acestuia.

Mai citeşte:
Paradisul de la Aluniş, osândit de ingoranţă şi nepăsare FOTO
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO

Direcţia de Cultură Tulcea vs Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan"
Pentru mai multe informaţii cu privire la starea actuală a monumentul l-am contactat pe directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Tulcea, domnul Iulian Vizauer. Domnia sa, bine documentat cu privire la edificiul în cauză, se vede într-o situaţie cel puţin ciudată: să amendeze proprietarul, statul român, respectiv administratorul, Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan" al Academiei Române.
Care este importanţa cetăţii Dinogeţia de la Garvăn?
Având în vedere că este inclusă în lista monumentelor istorice la grupa A, cetatea are o importanţă foarte mare
Se poate ajunge uşor acolo pentru un turist?
Da. Este aproape de drumul naţional care leagă Tulcea de Galaţi.
Am văzut o serie de imagini de acolo şi erau probleme serioase cu vegetaţia abundentă crescută pe ziduri şi cu restaurarea în general. Puteţi să-mi comentaţi acest lucru?
S-o luăm de la început. Accesul se face dinspre drumul european care merge de la Tulcea spre punctul de trecere cu bacul la Galaţi. Intrarea spre cetate se face pe partea dreaptă, cum se iese din satul Garvăn, la circa un kilometru. Situl este în proprietatea statului şi în administrarea Institutului de Arheologie Vasile Pârvan al Academiei Române. Întreţinerea, paza şi, în principiu, toate lucrările care ţin de întreţinere cad în sarcina administratorului.
Adică al celor de la Bucureşti.
Al celor de la Bucureşti. Vegetaţia este într-adevăr crescută. Paznicul cetăţii a făcut şi el cât a putut pe traseele de vizitare din cetate, cu resursele mici pe care le-a avut la îndemână. Însă a semnalat problemele de acolo, atât nouă, cât şi celor de la Bucureşti
Şi împrejmuirea zonei respective cine trebuie s-o facă?
Zona este împrejmuită.
Eu am văzut că mai erau nişte bucăţi de gard care mai lipseau pe acolo.
Este altceva, dar împrejmuirea este făcută de mult timp. E unul dintre puţine situri împrejmuite.
Am văzut că deasupra termelor este ridicată o construcţia de protecţie. De asemenea, am observat că lipseau bucăţi din acoperiş. Este adevărat?
Este construcţia de protecţie a termelor din afara cetăţii. Şi, într-adevăr, lipsesc părţi importante din acoperiş. Dar sunt operaţiuni de întreţinere de care administratorul ar fi trebuit să se ocupe. Construcţia de protecţie a fost proiectată şi executată cu mulţi ani în urmă, 7-8 ani, poate şi mai bine, în cadrul Planului naţional de restaurare. În principiul, lucrarea cred că s-a recepţionat la vremea aceea. Spun probabil pentru că finanţarea din Planul Naţional de Restaurare nu trece prin instituţia noastră. Se face direct de către fostul Oficiu Naţional al Monumentelor Istorice, actualul Institut Naţional la Patrimoniului, cu executanţii şi beneficiarii lucrărilor. Întreţinerea, repet, inclusiv a construcţiei de protecţie, cad în sarcina deţinătorului monumentului respectiv.
Dumneavoastră ca Direcţie de Cultură ce atribuţiuni aveţi vizavi de acest obiectiv?
Monitorizare şi control.
Şi aţi sesizat că sunt probleme mari legate de crăpăturile din zidurile restaurate, de vegetaţie etc... ?
În mod repetat. Chiar şi în scris.
Şi aţi dat şi amenzi celui care este proprietar?
Recunosc că nu. Vă închipuiţi că este mai greu de amendat o instituţie publică de un asemenea prestigiu. E puţin ciudat.
E puţin ciudat, dar ar trebui traşi puţin la răspundere?
Înştiinţări s-au făcut. Dar alt gen de măsuri precum cele sancţionatorii este puţin mai greu. Teoretic, noi, o instituţie de nivel teritorial, ar trebui să amendăm o instituţie de nivel naţional. Vă închipuiţi că este mai complicat. Cu atât mai mult cu cât vorbim de o instituţie ştiinţifică şi reprezentativă pentru arheologia din România.

Revenind la problema noastră: ce lipseşte ca o astfel de zonă să fie o reţetă de succes după modelul occidental? Premisele sunt foarte bune, dar rezultatul este nesatisfăcător pentru că, pe lângă lipsa de interes, manifestată chiar de unii aflaţi în domeniu (conservare, restaurare, promovare turistică), există lacune legislative şi teama de măsuri radicale.

Răspunsul întrebării pe care am pus-o la începutul acestui material şi pe care îl regăsim peste tot este unul scurt, ironic, deosebit de cinic şi usturător de adevărat: Ar fi altfel.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu