marți, 25 octombrie 2011

Cetatea Giurgiu arată mai rău ca după asediu lui Mihai Viteazul şi al lui Vlad Ţepeş VIDEO

Octombrie 2011. Mult râvnita cetate a Giurgiului arata ca după un lung şi groaznic asediu. Totul în jur e pârjolit şi printre dărâmături mă aştept să dau de leşurile soldaţilor care au apărat-o până în ultima clipă. Te aştepţi ca dintr-un moment în altul să apară un voievod român, o paşa otomană sau vreun general rus care să-şi proclame victoria asupra unei redute care nu s-a predat până când zidurile nu s-au surpat cu tot cu apărători. Din păcate în această poveste nu e pic de eroism. Fumul înecăcios nu e de la proiectile medievale, iar cadavrele sunt doar peturi şi alte mizerii care ard mocnit între săpăturile arhelogice efectuate în ultimii 30 de ani, la ce a mai rămas după 200 de ani de indolenţă şi uitare.

Cum a început măreaţa şi trista poveste a Cetăţii Giurgiu
Povestea cetăţii aşezate pe malul Dunării începe undeva în secolul al XIV-lea. S-a crezut iniţial că a fost ridicată de către genovezi, tocmai ca să contoleze unul dintre principalele vaduri ale Dunării de Jos. Aserţiunea se baza pe supoziţia că numele ar fi fost un derivat de la San Giorgio, patron al Genovei. S-a stabilit ulterior că afirmaţia era nefondată, iar N. A. Constantinescu a propus derivarea numelui de la "un întemeietor de sat cu numele de Jurj, Giurge sau Giurgiu". Oricum datarea exactă este imposibilă.

Dincolo de disputele privind originea exactă şi fondatorii cetăţii, datele istorice indică faptul că aceasta a apărut în efortul constructiv de întărire a malurilor Dunării care s-a desfăşurat înainte de anul 1388, intervalul 1388-1389 fiind cel la care turcii otomani cuceresc teritoriile sud-dunărene.

Prima menţiune a cetăţii este făcută chiar în perioada 1380-1390, în cunoscutul Itinerariu de la Bruges (« Călători străini...», vol. I, Bucureşti, 1968), unde este menţionată localitatea Rossy vel Jargo, care ar îndreptăţi presupunerea că cel târziu la data redactării exista la vadul de trecere peste Dunăre cel puţin o localitate numită Jargo.

De asemenea, în Codex Latinus Parisinus, redactat cu probabilitate în secolul al XV-lea, apare în dreptul Giurgiului fortificaţia Zorio, cu menţiunea „luogo deserto" (loc pustiu), ceea ce nu poate însemna altceva decât că cetatea existentă fusese probabil distrusă în urma invaziei turceşti din 1394. Ştim, de atunci, din diploma dată lui Ioan Maroth în 1404 de Sigismund, că a fost cucerită de altfel şi cetatea Turnu. Codex Latinus Parisinus face referire la bătălia de la Nicopole şi nu este o sursă directă pentru această zonă, ci una mai degrabă tangenţială.

Avem aşadar două datări posibile pe care le găsim în relatările unor călători care au trecut prin zonă: între 1386 (data venirii la domnie a lui Mircea cel Batrân) şi 1388, sau, în cazul în care admitem că noua situatie politica de după 1388-89 impunea fortificarea graniţei sudice, între 1389 şi cel târziu 1396 (acceptând informaţia din Codex Latinus Parisinus), data care ar putea fi decalată cu doi ani în cazul în care informaţiile cu privire la conflictele de graniţă ar fi complete.


Pe de altă parte, prima atestare documentară într-un act intern a oraşului Giurgiu (şi implicit a Cetăţii din Insulă), din 23 septembrie 1403, apare într-un document reprezentând reînnoirea tratatului de alianţă a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) cu Wladislaw Jagello, regele Poloniei, emis de Cancelaria domnitorului muntean, în care se menţionează că „...scrise sunt aceste lucruri în cetatea noastră Giurgiu", specificându-se şi funcţia sa citadină.

Pe urmele lui Mircea cel Bătrân
Astfel, am putea spune că înainte de 1394 sau între aceasta ultimă dată şi 1396 nu a mai avut loc niciun alt eveniment în care cetatea Giurgiului să fi fost avariată până la stadiul inutilizabil. Poate că prima datare corespunde realităţii, deoarece domnii Ţării Româneşti nu puteau ignora avansarea turcilor la sudul Dunării. Tocmai de aceea Vladislav Vlaicu, profitând de destrămarea taratului lui Alexandru, a luat în stăpânire Vidinul şi Nicopolea, Dan a luat Silistra, iar Mircea cel Batrân a cucerit Chilia. Aceste fapte grăiesc de la sine în ceea ce priveşte atenţia de care se bucura pe toata această perioadă frontiera dunăreană. Odată cu retrasarea graniţelor balcanice şi reorganizarea de către Mircea cel Bătrân a sistemului defensiv la sfârşitul secolului XIV, în insula de la vadul Giurgiului a fost ridicată o fortificaţie care corespundea cerinţelor defensive ale Ţării Româneşti. De asemenea ar trebui să amintim ca N. A. Constantinescu a presupus, pe baza cercetărilor efectuate în situl din insula Giurgiului, că Vladislav Vlaicu ar fi construit aici o fortificaţie de lemn şi pământ.
Totuşi acest punct întărit nu putea să rămână ca o ameninţare pentru graniţa Imperiul Otoman. De aceea după ce în prima jumatate a secolului al XV-lea cetatea a fost cucerită pe rând când de valahi, când de turci, din 1438 punctul fortificat revine otomanilor.

Mărită, în 1560, cetatea a deveni un veritabil cap de pod pentru sultani peste Dunăre. Importanţa cetăţii este sporită şi de primirea titulaturii de kaza. Existenţa unui asemenea punct în stânga Dunării şi foarte aproape de Bucureşti a dus la un amestec major a sultanilor în trebuirile interne ale Ţării Româneşti. Astfel se explică raidurile de cucerire ale lui Mihai Viteazul. Voievodul a reuşit pentru câţiva ani să păstreze cetatea, după marea victorie de la Giurgiu din 1595. Doi ani mai târziu turcii reveneau în cetate pe care o refac şi o măresc. Timp de aproape 150 de ani cetatea nu a mai suferit asedii. Ultimul voievod român care a încercat o recuperare a ei a fost Mihnea al III-lea, dar acest lucru nu a făcut altceva decât să ducă la refacerea edificiului şi la fortificarea oraşului. Treptat cetatea din insulă îşi pierde importanţa. Ultima oară când e folosită drept bastion de apărare a fost în timpul luptelor ruso-otomane (1768-1774). Deşi a fost cucerită de ruşi, cetatea revine turcilor care fortifică oraşul, devenind magazie de muniţii. În toate războiele ruso-austro-otomane ce au urmat cetatea a fost asediată.

Mai citeşte:
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

În 1829 revine în administaraţiei Ţării Româneşti. Tot atunci putearea protectoare, Imperul Rus, decide dezafectarea cetăţii şi dărâmarea parţială a zidurilor. Situaţia actuală a celor două cetăţi de la Giurgiu, dărâmate parţial în 1829, este urmarea atitudinii populaţiei şi autorităţilor vreme de 125 ani.

Începutul cercetărilor şi lucrările de restaurare
Îndemnul la cercetare adresat de Nicolae Iorga giurgiuvenilor în 1929 a fost transpus în viaţă abia în 1955, când avut loc prima campanie de săpături arheologice, sub egida Academiei Române. Deşi rezultatele ştiinţifice erau promiţătoare, şantierul a rămas închis două decenii.

În 1975, când ruina era ameninţată cu distrugerea totală, noul Muzeu Judeţean din Giurgiu a încheiat un protocol cu instituţiile de istorie militară, care a funcţionat neîntrerupt 22 de ani (1976 - 1997). În 1998 arheologul lt. col. Dan Căpăţână s-a pensionat, iar Ministerul Apărării Naţionale şi-a declinat pe viitor interesul pentru şantierul de la Giurgiu. Pe de altă parte, Direcţia Monumentelor Istorice (sub diversele ei titulaturi), Ministerul Culturii şi celelalte foruri centrale abilitate nu au avut niciodată atitudinea cuvenită faţă de importanţa monumentului.

După ce s-au început săpăturile, în anii '80, pe şantierul arheologic de la Cetate s-au executat lucrări empirice de completare şi egalizare a suprafeţelor cu piatră făţuită, recuperată de la alte construcţii. Deşi realizate într-o manieră primitivă, aceste completări şi-au dovedit în timp utilitatea.
Primele studii pentru un viitor proiect de restaurare, pe baza rezultatelor obţinute arheologic, au fost întreprinse de arhitectul Gheorghe Sion, care a susţinut mai multe comunicări ştiinţifice pe această temă. În 1999, Consiliul Local l-a audiat pe specialistul în cauză şi s-a hotărât comandarea proiectului, dar arhitectul oraşului a tergiversat transmiterea temei şi problema a fost „îngropată".



Discuţii amatoriste aducătoare de necazuri
Lăsând trecutul deoparte, trebuie să precizăm de la bun început că obiectivul numit „Cetatea din Insulă" sau Cetatea lui Mircea cel Bătrân este declarat monument de categoria „A" şi orice decizie în legătură cu el trebuie avizată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice de pe lângă Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Edilii giurgiuveni şi diverşi cetăţeni şi-au manifestat în repetate rânduri dorinţa de a face ceva pentru protejarea şi valorificarea Cetăţii. Unii visează chiar reconstituirea ei, aşa cum au văzut în alte ţări ori măcar cum arată Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului.

Arhitecţi şi ingineri bine intenţionaţi, dar incompetenţi în materie şi-au dat cu părerea. De asemenea istorici şi arheologi, care au cunoştinţe superioare faţă de oamenii obişnuiţi, dar nu sunt specialişti în cetăţi, au propus cu entuziasm fie soluţii nerealiste, fie sărirea unor etape sau ocolirea unor obstacole, ceea ce ar conduce însă la blocaje şi ar îngreuna posibilitatea accesării unor fonduri europene, condiţie esenţială pentru salvarea Cetăţii.

Cauzele degradării monumentului
1. De când au început lucrările arheologice până în toamna anului 2009 a lipsit un gard împrejmuitor care să limiteze accesul neautorizat.

2. Neasigurarea cu pază permanentă a perimetrului a permis depozitarea ilegală a deşeurilor în zonă.
3. Infiltrarea apei din Canalul Plantelor (adiacent Cetăţii Giurgiu) la fiecare inundaţie ori creştere semnificativă a nivelului apei şi transformarea sitului într-un lac, ce a favorizat erodarea în timp a ruinelor.
4. Lipsa aproape totală de interes a reprezentanţilor administraţiei publice locale în identificarea de resurse financiare (inclusiv prin accesarea de fonduri comunitare) pentru descărcarea de sarcină arheologică, restaurarea/conservarea cetăţii şi amenajarea zonei în vederea valorificării turistice.

Toate aceste lucruri plus focul pus din când în când face ca o cetatea care ar fi putut fi emblema oraşului să rămână doar o ruină. Dacă am compara doar cu cele două cetăţi amintite mai sus ne putem da seama că autorităţile stau pe o mină de aur, care însă riscă să dispară pentru totdeauna. Există încă ideea că un oraş de vamă nu are cum să piară, dar actualul context european arată că libera trecere ar putea în timp să diminueze drastic bugetele de altă dată. Folosirea componentei culturale ar fi mai mult decât un colac de salvare în acest caz, însă nimeni nu are de gând să se concentreze asupra unor ruine arse şi pline de gunoaie. Pentru moment, banii care se mai adună în acest important punct de vamă au alte priorităţi, între care Cetatea Giurgiu nu se regăseşte.

„O mie de vorbe, doi bani nu fac"
Directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Giurgiu, domnul profesor Niculae Adrian consideră că singurul vinovat ar fi doar lipsa fondurilor. Singurele realizări concrete cu care autorităţile şi Direcţia pe care o conduce se pot lăuda este realizarea unui gard care împrejmuieşte (aproape total) perimetrul. În rest, aşa cum şi domnia sa recunoaşte lucrurile s-au rezumat doar la discuţii.
Voiam să vă întreb în primul rând, care este importanţa istorică a Cetăţii Giurgiu?
Ea este în lista monumentelor, ca monument de importanţă naţională.
Din câte mi-aduc aminte a fost construită în timpul lui Mircea cel Bătrân?
Da. Deci este de importanţă naţională, dacă raportăm strict la importanţa direcţiei noastre.
Am înţeles. Dar care e situaţia ei actuală, cum se prezintă monumentul, cum arată?
În acest moment nu sunt luate măsurile necesare de către proprietar, ca să zic aşa, încât ea să se prezinte într-o stare foarte bună. Adică din lipsa fondurilor nu se pot efectua lucrările de protejare în adevăratul înţeles al cuvântului.

Cine este proprietarul?
Proprietarul ar fi Administraţia Publică Locală. Cetatea Giurgiu este în patrimoniul ei. Pentru lucrările de acolo au tot fost discuţii pentru a se începe anumite proiecte de restaurare, însă personal cred trebuie un parteneriat între autorităţi şi un investitor. De asemenea ar trebui inclusă pe o listă a priorităţilor naţionale, în ceea ce priveşte patrimoniul, fiindcă sunt foarte multe activităţi care ar trebui desfăşurate acolo. În primul rând descărcare arheologică, apoi şi celelate, pentru că sunt multe, multe lucruri care ar trebui făcute şi fondurile, din păcate, nu sunt.
Dar ce măsuri s-au luat până în prezent pentru protejarea edificiului? Ştim că acolo au săpat cei de la Muzeul Militar Naţional mai bine de 22 de ani.
Dan Căpăţână a fost cel care s-a ocupat de tot până s-a pensionat în 1998. Păi de când n-a mai săpat Dan acolo, în ideea de a se mai descărca de sarcină arheologică părţi din cetate, nu s-a mai lucrat nimic pe linia aceasta.

Nici de restaurare nimic nu s-a mai făcut?
Nu, nu, nu. Păi ca să ajungi la restaurare în primul rând trebuie să faci nişte relevee şi ca să faci relevee trebuie să faci descărcarea de sarcină, de aceea vă spuneam mai devreme.
Dar ansamblul a fost până la urmă încercuit cu gard?
Da, da, da. De către Primărie.
Eu am trecut pe acolo, prin 2009, pe la începutul anului şi nu era încercuită?
Da. S-a făcut lucrul acesta pe la începutul lui 2010. Noi am cerut, la un moment dat, din poziţia pe care o avem ca Direcţie de Cultură, ca obiectivul să fie inclus între cele protejate de Poliţie şi Jandarmerie. Acest lucru s-a realizat în baza unei colaborări cu cele două instituţii. Se dorea la un moment dat şi chestiunea asta şi cu îngrăditul a fost să nu se depoziteze pe acolo, ştiu şi eu, diferite resturi menajere.

Şi s-a curăţat pe acolo?
Parţial.
Eu am trecut şi acum vreo două zile pe acolo şi era dat foc. M-am speriat când am văzut, nu-mi venea să cred. Ardeau nişte gunoaie. Nu mi-a venit să cred!
Ştiu, aşa este. E un lucru foarte sensibil acum. Toată lumea, toţi ştiu cât de importantă este, dar lipsa fondurilor determină starea care este acolo. Noi ca Direcţie nu avem pârghii foarte multe decât să cerem să respecte legislaţia. Ne sunt aduse argumente că nu sunt bani, ceea ce este şi adevărat, de altfel. E destul de delicat.
Dar dumneavoastră puteţi să daţi amenzi proprietarului?
Da. Da, se pot da amenzi. Dar cum să vă spun, noi tot am încercat să reuşim să găsim formula prin care să facem ceva acolo. A da o amendă acum nu înseamnă că am şi rezolvat.
Dar pentru valoarea turistică nu se poate face nimic acolo pentru că încă nu-i descărcat şi...
Ba da. Ea poate fi inclusă într-un traseu turistic şi nu trebuie să facă neapărat descărcarea de sarcină arheologică pentru a fi inclus. Însă ar trebui făcut un itinerariu turistic. Ştiu că s-au tot încercat lucrurile acestea la nivelul municipiului şi la nivel de judeţ. Faptul că nu este făcută descărcarea arheologică asta nu înseamnă că nu poate fi inclusă într-un traseu turistic. Dar din păcate nu s-a făcut lucru acesta.

La Primărie sunt lucruri demarate, însă apoi s-au oprit. Mai e un aspect mai puţin ştiut Dan Căpăţână, cel care a condus săpăturile de la cetate vreo 20 de ani, a păstrat cele mai multe din notiţele săpăturilor pentru el. Nu se ştie exact ce s-a descoperit, până unde, la ce nivel. E o situaţie destul de încurcată. Părerea mea e că nu se va rezolva mare lucru până când nu se vor găsi toate fondurile necesare pentru a se efectua descărcările de sarcină arheologică, relevee şi toate celelalte. Pentru asta trebuie o echipă, o echipă în adevăratul sens al cuvântului, cu oameni de specialitate. Altfel lucrurile vor fi amânate sau făcute de mântuială.

Dar nişte fonduri europene nu s-ar putea debloca pentru acest edificiu?
Ba da. Păi tocmai asta s-a şi încercat la un moment dat. A fost o discuţie să se facă un parteneriat cu o mare universitate din Europa. Au fost multe discuţii dar, până la urmă, încă nu s-a concretizat nimic.
Ştiu că multă vreme cetatea a fost sub administraţie otomană. Nu credeţi că dacă v-aţi adresa ambasadei turce din România pentru un parteneriat aţi avea mai mulţi sorţi de izbândă?
Au fost mai multe faze ale cetăţii. Mai multe etape printre care şi cele otomane. Eu ştiu că au fost discuţii în acest sens, dar v-am spus, deocamdată suntem în situaţia de acum. Adică aproape nu s-au făcut paşi foarte importanţi.
Există vreun vinovat pentru toate lucrurile astea sau ...?
E greu a găsi un anume vinovat. E foarte greu. Pentru că ştiţi ce se întâmplă, totul pleacă de la lipsa aceasta de fonduri şi a spune unde e vinovatul, pentru că ştiţi, aşa, chestii de a da cu o greblă şi să ia de acolo gunoiul lucrurile astea se face. Dar dacă vrem să ajungem la restaurare acolo deja lucrurile sunt mult mai mult decât cosmetizare.
Dar şi cosmetizarea asta am putem să încercăm să o folosim. Astfel am putea să apropiem mai mult oamenii de zona respectivă, să înţeleagă că e o cetate nu doar interesantă, ci extrem de importantă pentru istoria noastră. Cetatea Giurgiu a fost foarte multă vreme un punct de reper la graniţa dintre cele două imperii.
Păi a fost. Şi cetatea aceasta a fost una dintre cele mai importante de pe malul Dunării. O să mai vorbim şi noi cu cei de la Primărie, poate cu ADP-ul, însă eu m-am raportat în discuţia cu dumneavoastră mai mult la fondurile de care ar fi nevoie şi la încercarea de a restaura.

De la o problemă, la alta
Vorbind cu domnul profesor Adrian Niculae, directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Giurgiu, care a fost deosebit de amabil să ne răspundă la întrebări, ne-am dat seama şi de o altă problemă care ar putea să influenţeze mersul greoi al acestor „probleme delicate". Problema în cauză are două aspecte: unul ar fi legat de legislaţie, care nu oferă suficiente pârghii de acţiune a celor care se află în fruntea Direcţiilor de Cultură, iar al doilea ar fi legat de calitatea oamenilor aflaţi în fruntea acestor instituţii deconcentrate.
De această dată ne vom axa puţin asupra celui de-al doilea aspect. În cursul campaniei pe care am lansat-o privind aspectul deplorabil al patrimoniului istoric al României, de cele mai multe ori directorii Direcţiilor de Cultură erau artişti şi sau oameni de cultură: poeţi, preoţi, profesori etc. O parte semnificativă dintre aceştia sunt oameni bine intenţionaţi, dar niciunul dintre ei nu este specialist în probleme de patrimoniu. De multe ori se lasă „păcăliţi" de discuţii liderilor locali şi speră că lucrurile se vor rezolva pe cale amiabilă. Atribuţiile de control şi sancţiune sunt reduse la minim pentru că nefiind specialişti pe probleme de patrimoniu se tem să le pună în aplicare, iar în plus fiind numiţi dintre oamenii de cultură ai urbei se tem de cei care au adevărata putere în zonă: Consilul Local, respectiv cel Judeţean. Altfel spus în loc să reprezinte o instituţie independentă de puterea locală, de multe ori, informal, aceştia devin dependenţi de autorităţi cu care ar trebui nu doar să colaboreze, ci şi să le controleze. Repetăm, toate aceste observaţii nu se referă la un singur om, ci sunt lucruri care se regăsesc în toată ţară.

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto de la Giurgiu


Sugestii pentru problema Cetăţii Giurgiu
Iată câteva etape (unele chiar necostisitoare din punct de vedere material) care ar duce la rezolvarea problemei cetăţii Giurgiu:
1. Comandarea de către Primărie a unui P.U.Z., către orice proiectant agreat, cu condiţia ca acesta să subcontracteze Muzeul Judeţean de Istorie „Teohari Antonescu" (pentru asistenţă tehnică de specialitate).
P.U.Z. - ul trebuie să urmărească:
- delimitarea sitului în vederea intabulării;
- cunoaşterea statutului şi regimului de proprietate al vecinătăţilor (digul, trei gospodării individuale, calea ferată, drumurile de acces, podul nou, căminul de ape);
- stabilirea unor puncte de acces (care pot fi racordate la drumuri), a unor posibile spaţii de parcare, eventual a amplasamentelor pentru panourile de avertizare şi pentru iluminatul public al zonei.
2. În baza P.U.Z. - ului, se poate comanda apoi Proiectul pentru realizarea unor împrejmuiri combinate (garduri definitive şi provizorii), cu stabilirea unor puncte de control la intrarea în viitoarea incintă şi cu eventuale corectare a unor obstacole naturale. Punerea în operă a proiectului va putea fi făcută ulterior în etape, având în vedere cu prioritate limitarea accesului animalelor şi persoanelor nedorite, precum şi posibilitatea de a păzi ori supraveghea permanent zona.
Studiile istorice necesare proiectelor de la aceste prime puncte pot fi realizate gratuit, cu sprijinul muzeografilor din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie „Teohari Antonescu".
3. Comandarea unui proiect de restaurare. Pentru a evita cheltuielile inutile se pot folosi şi studiile proiecturlui de restaurare întreprinse de arhitectului Gheorghe Sion, despre care am amintit mai sus.
4. Redeschiderea şantierului arheologic cu un colectiv de cercetare lărgit, începând cu resturile zidurilor târzii.
De asemenea am mai putea adăuga şi alte sugestii pentru un proiect pe termen mai lung
5. Deschiderea şantierului de restaurare, în paralel cu cercetările arheologice şi în funcţie de atragerea fondurilor.
6. Se pot adopta variante de reconstituiri parţiale.
7. Realizarea unor amenajări pentru vizitatori.
8. Modificarea traseului digului.
9. Amenajarea spaţiului dintre insulă şi rambleul căii ferate în funcţie de varianta de valorificare adoptată.

Aşa cum se pratică în străinătate este bine de cooptat în mod serios şi responsabil fostul şef al şantierului arheologic de la Cetatea Giurgiu, arheologul Dan Căpăţână, mai ales, dacă acesta nu a reuşit să publice prea mult din ceea ce a descoprit aici.

Lăsând deoparte orice alt obiectiv de interes local, o atracţie de o asemenea amploare, ar aşeza Giurgiu la locul cuvenit pe o hartă a turismului istoric. Pragmatic vorbind, în contextul unei Europe fără frontiere, în care oraşele de graniţă îşi pierd treptat importanţa economică, forma de venit care a asigurat o lungă vieţuiere pe aceste meleaguri, ar putea fi înlocuită de ceea ce înaintaşii cu încăpăţânare au constuit şi au susţinut cu orice preţ.

2 comentarii:

  1. un articol captivant , l-am citit cu multa placere

    RăspundețiȘtergere
  2. iti dai seama ca cercetare arheologica in romania inseamna 1. situatia din alba iulia unde s-a refacut ce era ultra evident iar desocperirile din ultii 2 ani au fost ingropate; 2. va dura o vejnicie. Nu sunt cunoscator in arheologie, deci nu pot spune ca as putea aprecia un timp, in schimb am realizat un puz si un proiect de amenajare pentru acea zona si pot spune ca numai acea amenajare la ritmul romanesc ar dura enorm. Deci peste enorm punem sapaturile initiale si rezulta... In fine aroganta articolului tau mi-a adus aminte de minunatul egoism vestic ce s-a infipt in romani mai bine ca oriunde, situatie care face o colaborare multidisciplinara aproape imposibila fara conflicte de tot felul si rezultate conflictuale. Multumesc pentru articol, m-a interesat finalul si acel interviu. Un demers normal: critici si vii cu solutii. acum asteptam sa vedem ce face noul primar.

    RăspundețiȘtergere