vineri, 20 mai 2011

În căutarea pachetului pierdut...

Povestea pe care am să vi-o spun mi-am imaginat-o de multe ori în anii de facultate când trebuia să ajung undeva să iau pachetul trimis de ai mei, dar niciodată nu mi-am dorit să o trăiesc. Era ca un coşmar pe care nu doream să mi se întâmple. Auzisem de pe la unii şi de pe la alţii de prin cămin că au uitat să îşi recupereze pachetul de pe la gară sau de pe autogară şi cum au renunţat să mai facă drumul după mâncărica trimisă de părinţi.

În fine, după mulţi ani de la finalizarea studiilor şi a pachetelor trimise de ai mei de acasă, m-am găsit în situaţia de a căuta un pachet pierdut... Trimis de părinţii prietenei mele de la Timişoara, coletul buclucaş a plecat spre Bucureşti cu trenul, prin intermediul mecanicul de locomotivă al unui rapid care face această rută. Respectiva garnitura de tren a ajuns în Capitală pe la ora 7.45 şi după cum vă aşteptaţi nu a fost nimeni în gara să îl întâmpine - pentru că altfel aş consuma liniştit mâncarea fără să vă înşir poveşti pe blog. Contează mai puţin cum am reuşit ca doi oameni în floarea vârstei să uite complet de acest fericit eveniment, cert e că pe la ora 9 când mă îmbracam alene pregătindu-ne pentru o nouă zi de lucru a picat bomba - PACHETUL.
Poza generică cunoscută de mulţi dintre noi


Subsemnatul, mai cu voie mai fără, a fost desemnat să arunce o privire prin gară... poate, poate a rămas ceva pe acolo. La autogară ştiam că trebuie să găsesc şoferul pentru ca după căteva înjurături şi mustrări de rigoare să îmi elibereze conţinutul preţios din pântecele maşinii sale (aveam în acest sens experienţele unor prieteni care se încumetaseră să afle ce se întâmplă cu pachetul uitat în autobuz), dar la tren era un mister total ...

Ajuns în gară, am aruncat o privire, dar nevăzând ceva care să semene cu descrierea pe care o primisem în legătură cu pachetul nostru am întrebat un nene din personalul CFR (îi cunoaşteţi cu toţii pe cei care verifică roţile trenurilor cu nişte ciocane cu coada lungă). Planul din mintea mea era să mai întreb pe cineva la informaţii sau pe vreun şef de tren şi apoi, dacă răspunsurile ar fi fost negative să rămân cu încă un mister urban neelucidat. Norocul însă mi-a surâs de această dată, nu de alta dar avea să mă părăsească câteva zeci de minute mai târziu. Omul a fost extrem de amabil şi drăguţ şi mi-a spus că cel mai posibil e ca acel pachet să fie în continuare la şeful de tren (n.n. eu nu am spus nimănui că pachetul era dat pe mecanic). Şi mi-a spus să iau metroul pe magistrala 4 până la Griviţa şi să merg în triaj şi cel mai probabil acolo o să dau de şeful de tren.Văzându-mă că stau în dubii în a purcede la drum, omul mi-a sugerat că ar fi mai bine să mă urc într-o garnitură de tren ce urma să fie trimisă în triajul de la Griviţa veche şi mi-a recomandat rapidul care venise de ceva vreme de la Constanţa. Mi-a spus să merg la capătul trenului şi acolo voi da de două doamne (şeful de tren şi controlorul) şi să le spun situaţia şi cu siguranţa nu vor avea nimic împotrivă să mă lase să merg până acolo.

Zis şi făcut! Am dat de cele două doamne care foarte drăguţe m-au lăsat să stau în tren. Am întrebat când se retrage garnitura şi şefa de tren mi-a spus că în 10 minute cel mult o să plecăm. Mi s-a părut că plec într-o mini-aventură şi m-am aşezat pe un scaun aşteptând cu nerăbdare semnalul verde. Cei drept după vreo 25 de minute locomotiva a început să meargă încet înapoi. După vreo 5-10 minute de mers "la pas" rapidul venit de la Constanţa s-a oprit. Doamna s-a uitat la mine, ca la un mic recidivist şi mi-a zis: "De aici ştii unde tre să ajungi, nu?" Am dat din cap în semn că nu, fără să pot să îmi reţin privirea oarecum speriată. Eram în mijlocul a vreo duzină de trenuri garate, fără locomotive, iar liniile erau pilne de bălării.

Şefa de tren s-a uitat pentru o secundă către o clădire şi apoi şi-a întors privirea uşor amuzată către mine:"Prin cine a fost trimis pachetul tău, prin şeful de tren sau prin mecanic?". Am răspuns prompt şi naiv:"Din câte ştiu prin mecanicul trenul de la Timişoara, care ajunge în Bucureşti pe la ora 7.45". "Aha, deci nu e de la noi! Vezi clădirea aia mare din geamuri? Pe lângă ea se face un drum care dă într-o poartă. Ieşi pe acolo şi mergi până în bulevardul Griviţa şi apoi faci dreapta pe lângă gard şi prima poartă este depoul de locomotive. Acolo e şi mecanicul pe care îl cauţi cu pachetul tău cu tot.""Aaa!" zic eu. "Mulţumesc mult, de tot!" şi plec ca din puşcă peste liniile de tren. Ajuns într-un final lângă clădirea pe care mi-a indicat-o doamna, dau de poartă şi ies.

Mă cuprinde aşa un sentiment că nu voi rezolva nimic, specific românesc, dar acu dacă am intrat în horă, hai să joc până la capăt că doar n-o fi foc. Staţia de metrou îmi face cu ochiul să las dracului treaba aşa şi să mă car la serviciu şi aşa eram în întârziere, dar cum sunt în una din zilele acelea când sunt prea încăpăţânat ca să mă las păgubaş, fac dreapta printre staţia de metrou şi gardul depoului şi mă apropii de o poartă străjuită de o locomotivă cu abur, semn că am nimerit unde trebuie.

Niciun portar, lume pestriţă, nimeni care să se preocupe că un zăpăcit a intrat curtea instituţiei. Văd într-un gang un băiat, cam de-o vârstă cu mine care manevra de zor o telecomandă pentru bariera de la intrare. Îi spun pe scurt povestea mea. Mă întreabă numele mecanicului. Habar nu am! Mă trimite la o intrare din spate unde trebuia să dau de cineva, care să mă ajute în demersul meu.

În faţa erau vreo 4-5 bărbaţi care fumau şi râdeau de zor despre ale lor. Nu i-am băgat în seamă şi am intrat. Înăuntru doar femeia de serviciu, spăla pe jos cu mopul. Întreb ce voiam să ştiu şi mă redirecţionează afară la cei care fumau, spunându-mi că cel care răspunde de mecanici e acolo.

Mă duc şi întreb de omul meu, iar unul dintre ei mă repede agresiv: "Cine eşti dumneata? Ce cauţi aici?" Nu mă aşteptam la o primire aşa de "caldă" şi le povestescă întămplarea cu pachetul pierdut. Când ajung la cuvântul PACHET, toţi izbucnesc într-un râs isteric. Toţi mai puţin unul mai bătrân şi cu ochelari fumurii. Aveam să aflu peste câteva minute că acela era şeful de tură şi că tocmai le-am băgat colegul într-o mare încurcătură. Cel care mi-a spus cele două informaţii amintite mai sus mă privea aşa cu coada ochiului ca pe o "vacă de muls". Am intrat cu el în biroul şefului de tură ca să aflăm cine e mecanicul care a căzut în păcatul corupţiei pachetului interzis de regulament.

Individul s-a uitat într-un registru şi apoi în zice cu jumatate de gură: "E în dormitor! Omul a muncit toată noaptea şi tu acu vii să îi faci probleme". Am început să am impresia că vreau ceva ce nu e al meu. Ceva ce nu mi se cuvine şi pentru care nu am plătit (probabil cunoşteţi că banii pentru orice colet trimis prin aceste forme ilegale de "transport marfă" se percept la urcarea obiectului şi nu la ridicare). După vreo 15 minute în care am stat la intrare, timp în care şeful de tură plecase, iar telefonul celui desemnat să "aibă grijă de mine" suna furios cu înjurături şi cerinţe care mai de care mai ciudate - printre care să mă duc în depou acolo unde era garată locomotiva să îmi dea pachetul acolo şi să stăm aşa "prieteneşte" de vorbă, mi se spune că locomotiva o să vină imediat. Telefonul mai sună o dată. Tot ce aud e replica celui care mă are în "pază": "Tu nu pricepi, mă, că nu pot să îl trimit să umble aşa pe aici, prin depou! A aflat şi şeful! Nu ţi-e suficient atât, vrei să mai ştie că umblă de nebun pe aici ca să discuţi tu cu el?" Închide telefonul şi îmi face un semn: "Hai!" O locomotivă garată 50 de metri mai încolo porneşte încet. Trecem prin faţa ei pentru că uşa e pe cealaltă parte.

Uşa se deschide cu un potop de înjurături, nu direct la adresa mea, de mustrări şi de plângeri. Încerc să nu aud lamentaţiile cu penalizarea salarială pentru că a luat un pachet, la care se adaugă o suite de puli şi pizde de toate culorile şi facturile. Cel de lângă mine îi ţine isonul. Nu vreau să le aud pentru că deşi ştiu că fiind acolo sunt vinovat, nu cred că e cazul să suport toate aceste replici. Cele 2 minute cât mi-a dat pachetul, au fost lungi cât o zi de post. Înainte să plec de lângă locomotivă mecanicul cu pricina, pe un ton de ameninţare îmi spune:"Să îi dai colegului un coniac!" Mă fac că nu pricep aluzia la mită. De fapt nici nu m-am gândit vreun pic că o să ajung, după toate apelativele şi în situaţia de a plăti vestitul pachet în posesia căruia eram acum. Cel cu care venisem înţelege din priviri că am făcut pe prostul şi că nu am de gând să-mi răscumpăr cumva pachetul pierdut (sau cel putin "bunăvoinţa" lor de a face tot efortul pentru a mi-l da în cele din urmă). Deşi eram jignit, apreciam faptul că am reuşit să dau de pachet şi simteam nevoia să spun ceva frumos: "Multumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine şi îmi pare rău că v-am cauzat probleme!""Da..." zice el, şuierând o înjurătură scurtă printre dinţi. Apoi cu voce tare şi aspră către mine care încercam să arat că îmi mulţumesc sincer:" Şi berea cine o dă?"

Îi răspund în gând cu o înjurătură la adresa mea că am fost atât de prost şi de naiv încât să cred că un pachet pierdut se poate găsi şi cu buzunarele goale ... lecţia era de fapt că un pachet pierdut se răscumpără!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu