joi, 26 august 2010

Cultul personalităţii acum 70 de ani, în vremea lui Carol al II-lea

În imaginarul politic autohton din acea perioadă, regele, urcat pe tronul ce i se cuvenea şi la care renunţase în două rânduri din motive amoroase, era chemat să redea statului misiunea nobilă pe care regimul partidelor politice i-o uzurpase din cauza incapacităţii acestora.

Domnia regelui Carol al II-lea, văzută chiar de directorul oficiosului carlist, ziarul “România”, Cezar Petrescu, arată ca o anatomie entuziastă a mitului monarhic. “Partidele politice se aflau în descompunere lentă, sensibile numai la tot ce este imediat, provizoriu, lent, numeric, la tot ce este supus fluctuaţiilor exterioare şi dibăciilor oportuniste”, scria acesta în Enciclopedia României, despre momentul în care Constituţia din 1938 a fost adoptată.

Concret, la 20 februarie 1938, regele Carol al II-lea a prezentat naţiunii „spre bună ştiinţă, învoire şi aprobare” proiectul noii Constituţii a României. Referendumul organizat rapid a culminat cu promulgarea Constituţiei de către şeful statului la 27 februarie 1938. Actul îi acorda acestuia puteri sporite. Fără respectarea  reglementărilor de revizuire din Constituţia din 1923, pe care jurase, Carol al II-lea a supus poporului român, în 1938, această nouă Constituţie. În plus, încă din 10 februarie, măsuri antidemocratice au început să intre în vigoare: declararea stării de asediu a ţării, introducerea cenzurii, dizolvarea partidelor politice, crearea Străjii Ţării şi a Frontului Renaşterii Naţionale.

Dincolo de mitizarea produsă de articolele unor gazetari, precum Cezar Petrescu, România interbelică atinge acum apogeul dezvoltării economice după Marea Criză (1933), ajungându-se ca anul 1938 să fie considerat etalon. Cu siguranţă acest factor a dat iluzia, pentru scurt timp, că România se află pe un drum bun.
Întreg spectacolul produs de paradele şi manifestările publice organizate în onoarea regelui au fost doar o pată de culoare, o părticică din expresia cultului personalităţii, dus la apogeu de Nicolae Ceauşescu, şi un preludiu înaintea furtunii ce avea să răscolească lumea după 1 septembrie 1939.

Cezar Petrescu

Directorul oficiosului “România”, Cezar Petrescu, (n. 1 decembrie 1892, Cotnari, Iaşi - d. 9 martie 1961, Bucureşti), este o figură aparte a literaturii româneşti. A fost romancier, nuvelist, traducător şi gazetar român, redactor la “Adevărul”, “Dimineaţa”, “Bucovina”, “Ţara nouă”, “Voinţa”, fondator şi codirector, alături de Pamfil Şeicaru, al revistei social-politice şi culturale “Hiena” (1919-1924).

Alături de Lucian Blaga, A. Maniu şi Gib Mihăescu, întemeiază revista “Gândirea” în anul 1921. Este fondator al ziarelor “Cuvântul” şi “Curentul” în 1928; director al ziarului oficios “România” în 1938 şi al revistei “România literară”, 1938, suprimate în 1940; membru al Academiei Române, din 1955. Se afirmă ca romancier cu romanul “Întunecare” (1927-1928).

Obţine ­Premiul ­naţional pentru literatură în 1931 şi Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa “Nepoţii gornistului” - colaborare cu M. Novicov. El a rămas cunoscut posterităţii prin lucrarea “Fram,  ursul polar”.


Motto:  “Trebuie să găsim ceva senzaţional, ceva care să zguduie indiferenţa publică. Nu politică, vai de mine! Că nu citeşte nimeni! Nu-mi dau seama ce anume ar trebui să găsim. În orice caz, o oaie cu cinci picioare. Dar nu una, mai multe”, spunea Cezar Petrescu în 1938, când era directorul ziarului “România”.

Acest articol a apărut în Historia nr. 97

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu