joi, 26 august 2010

Asasinarea lui Ion Gheorghe Duca

I. G. Duca a fost chemat la Sinaia, imediat după câştigarea alegerilor, pentru o întrevedere cu Carol al II-lea. A plecat cu primul tren, cu pază foarte puţină, fără să ştie că într-un vagon alăturat călătoreau asasinii: Nicolae Constantinescu, Doru Belimaci, Ioan Caranica. După întâlnirea cu regele de la Peleş, Duca trebuia să revină la Bucureşti cu trenul de 21 şi 15 minute. Trenul a întârziat o oră, fapt ce nu i-a decumpănit pe asasini, care l-au aşteptat pe peron.

Până la vagonul guvernamental mai avea de făcut câţiva paşi. Ar fi trebuit să intre prin biroul şefului de gară, dar cineva a uitat să îl anunţe. O explozie, un nor de fum, o petardă aruncată în calea lui I. G. Duca. În panica momentului, Nicolae Constantinescu i-a pus o mână pe umăr şi apoi i-a tras o rafală de cinci gloanţe în ceafă. A murit pe loc. Aceasta este, pe scurt, povestea morţii, la 29 decembrie 1933, a primului ministru I. G. Duca.
Asemănarea cu uciderea lui Barbu Catargiu, din 1862, ţine doar de două aspecte: funcţia pe care o ocupau la momentul respectiv şi faptul că s-a folosit acelaşi „instrument“ pentru a fi înlăturaţi – asasinatul politic.

Eliminarea fizică a adversarilor politici nu este un fenomen specific secolelor XIX, respectiv XX, ci unul frecvent întâlnit încă din antichitate (poate cel mai cunoscut caz este asasinarea lui Cezar în anul 44 î.Hr.), însă uciderea în masă a liderilor de opinie şi a figurilor publice, care ar fi avut orice altă părere decât cea oficială sau cea agreată de un grup de forţă anume, este o exacerbare a unui act, în sine abominabil. Terorismul, indiferent de cine îl practică şi în ce scop, este un produs al ultimelor două veacuri.

Asasinarea lui I. G Duca este, în istoria românilor, exact momentul de debut al acestui fenomen. Deşi pare un exemplu clasic de asasinat politic, impactul pe care l-a avut asupra societăţii româneşti, puternic modificată după 67 de ani de democraţie, a fost complet diferit de cel produs de uciderea lui Barbu Catargiu.
În 1933, lumea politică nu mai era apanajul unui grup restrâns, căci şi „Moremete“ devine interesat de deciziile de la Bucureşti, mai cu seamă că primise dreptul de vot, egal cu cel al boierilor. Cristalizarea opiniei publice este un motor ce antrenează şi transformă teroarea politică într-un fenomen cu care azi ne confruntăm la scară mondială.

Asumarea actului nu este o caracteristică sine qua non nici a asasinatului politic şi nici a terorismului actual, întrucât există exemple de atentatori care nu şi-au recunoscut faptele, intenţia lor fiind doar aceea de a elimina un personaj considerat incomod. Totuşi, cauza pe care o slujesc şi în numele căreia acţionează îi determină pe terorişti să îşi facă poziţia cunoscută. Din acest motiv, asasinul lui Duca s-a predat, aidoma teroriştilor ce îşi revendică atentatele. Ceilalţi au fugit, fiind capturaţi mai târziu.

Eliminarea fizică a rivalilor politici, dar şi a liderilor de opinie a devenit mai mult decât o modă în deceniile următoare. Pe rând, pradă fenomenului declanşat de uciderea lui Duca, au căzut liderii politici ai vechilor partide, legionari, antonescieni, comunişti, intelectuali, reprezentanţi ai minorităţilor etnice şi religioase, dar şi întreprinzători şi ţărani. Din acest moment şi până la Revoluţia din 1989, sancţionarea unei opinii diferite nu s-a făcut cu un argument, ci cu un glonţ sau cu ani grei de teroare şi puşcărie, iar adevăratul stăpân al României a devenit frica.

OMUL POLITIC I.G. DUCA

Ion Gheorghe Duca este asasinat la mai puţin de două luni de la numirea sa în funcţia de premier, din 14 noiembrie 1933, el ocupând până la acel moment un loc important în politica românească interbelică. Liberal, urmaş al lui Ionel I. C. Brătianu şi al lui Vintilă Brătianu în fruntea partidului, I. G. Duca a deţinut funcţiile de ministru al Educaţiei (1914-1918), ministru al Agriculturii (1919-1920), ministru al Afacerilor Externe (1922-1926), ministru al Afacerilor Interne (1927-1928). S-a manifestat categoric atât împotriva întoarcerii la tron a regelui Carol al II-lea pe care îl considera un aventurier, cât şi asupra activităţii Gărzii de Fier.
De altfel, una din primele măsuri luate ca premier a fost scoaterea în afara legii, în 10 decembrie, a acestui partid, fapt ce i-a adus şi moartea.
Regele Carol al II-lea avea cunoştinţă de la Gavrilă Marinescu, şeful Siguranţei, că se pregăteşte asasinarea premierului, însă nu a acţionat în niciun fel. Dimpotrivă, a favorizat. „Ţine nota la birou şi n-o transmite mai departe“, i-a ordonat lui Marinescu. Cazul Duca s-a finalizat fără a pune pe seama Gărzii de Fier acţiunea, considerată fiind un act personal al Nicadorilor.


Acest articol a fost publicat în revista Historia 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu