joi, 4 februarie 2010

BISERICA LUI NAE IONESCU

Dat fiind că o lucrare despre întreaga intelectualitate românească în perioada interbelică presupune un volum imens de informaţie, iar tratarea ei ca un simplu articol nu ar putea decât să enumere şi să înşire câteva lucruri despre fiecare intelectual în parte (şi nu sunt puţini, ba dimpotrivă), am socotit că ar fi mai interesant să urmărim poziţia unuia dintre cei mai influenţi profesori ai generaţiei interbelice: Nae Ionescu.

Parcurgând materialele ce ar constitui bibliografia acestei lucrări se poate încerca un sentiment de profundă uimire. Acelaşi om îmbracă chipuri diametral opuse înger şi diavol, smerit şi mândru, mistic ortodox şi eretic, dar cu siguranţă este mentorul al celei mai efervescente generaţii de intelectuali din istoria contemporană a Românie. Magia hipnotică pe care oarecând o inspira studenţilor săi se transmite şi cititorului.

Mircea Vulcănescu obişnuia să spună că în faţa cursurilor lui Nae Ionescu nu puteai să rămâi neutru. Important este cu ce riscuri unii dintre cei apropiaţi profesorului au rămas la întrepătrunderea dintre cultural şi religios. Unii au negat ultima dintre valori , închizându-se în propriul eu, cu speranţa deşartă a descoperirii unui liman spiritual care să suplinească gnoza mistică şi iubirea divinului. 

Departe de a fi încadrat şi plasat unui curent deja existent în epocă, „Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă faţă de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am preciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic.”  Aprecierea lui Petre Ţuţea o face ne scuteşte de un lung periplu în care în mod normal ar trebui să-l efectuăm când vorbim de un personaj atât de controversat. 

De o parte însă nu ne poate lipsi, întrucât acesta este cea care stă la baza interacţiunii sale cu lumea Bisericii. Pentru o abordare didactică am apelat la câteva decupaje, dar nu de ordin cronologic cum am fi tentaţi să o facem. Cu riscurile de a fi acuzaţi că ne ocupăm mai degrabă de biografia unui om şi nu de relaţiile sale cu Biserica, vom încerca să urmărim ideile promovate, încadrarea sa din punctul nostru de vedere (al celor care cătăm relaţiile unui intelectual cu religia), iar părerile sunt absolut fascinante, şi poziţia lui Nae Ionescu faţă de cultele din România epocii sale.

Drumul pe care îl propunem este sinuos, dar ne apare ca absolut necesar în înţelegere şi judecarea temei anunţate. Numeroasele  pe care le vom oferi în favoarea unei sau altei dintre părţi nu sunt pentru a incrimina sau adula pe cineva şi din acest motiv vom încerca o bună delimitare a paragrafelor şi chiar o explicare eventuală a surselor. Toate aceste măsuri de precauţie nu sunt întâmplătoare deoarece pe unele din lucrările sale s-a fundamentat doctrina legionară. Întrega problematică nu face parte din materialul nostru dar nu poate fi ruptă sau mai rău ignorată.   


Motto: „Spiriul diabolic al lui Nae Ionescu, pe care nu-l cunoşti te va duce la pieire!”

Profesor universitar şi gazetar plin de fervoare, Nae Ionescu se distinge ca mentorul unei generaţii. Opera i-a fost interzisă după moartea sa de regimul comunist. El a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera. Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 şi românilor din ţară. Având în vedere că "Profesorul" (cum era numit) nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi, ar fi fost imposibil că el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explica eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explica că deşi a fost trecut la index de regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată.

Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în ţară un numar festiv al revistei Pan, consacrat lui Nae Ionescu. Tot în 1941 se înfiinţează "Comitetul pentru tiparirea operei lui Nae Ionescu", coordonat de Octav Onicescu, care va edita patru dintre cursurile "Profesorului": Istoria logicei (1941), Metafizica  I, 1942, Logica, 1943 şi Metafizica II, 1944. Aceasta activitate va lua sfârşit în urma ordinului mareşalului Ion Antonescu.

După război apare la Freiburg (1951), selecţia de articole Convorbiri autori Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu. În 1957 apare la Wiesbaden volumul Îndreptar ortodox, selecţie şi note de D. C. Amzar. În 1978 sunt reeditate la Paris, în colecţia "Ethos", Logica şi Metafizica. În 1989 este reeditată la Paris ("Mioriţa", "Libraria românească"), Istoria logicei. Al doilea curs, iar în anul următor culegerea de articole realizată de Mircea Eliade, Roza Vînturilor, la editura omonimă. După 1989, lucrările Profesorului sunt publicate în România.
Revistele şi aricolele care însă ne atrag atenţia sunt : « Noua revistă română », « Ideea Europeană »,  « Predania», «Revista de filosofie», «Gâdirea» ; « Societatea de mâine »,  « Logos » şi numeroase articole în ziarul « Cuvântul » semnate N.I.Skyles, Kalikles, Nicolae Ivascu . Spre sfârşitul vieţii îşi propusese să scrie chiar un comentariu al epistolelor Sfântului Apostol Pavel. Vedem aşadar un interes deosebit pentru doctrina creştin, care de altfel se manifestă şi din toate cursurile pe care le ţine la Universitatea din Bucureşti.

Până la prezentarea conţinutului acestor articolelor va trebui să vedem ipostazele sub care îl întâlnim pe cel numit profesorul. E cu atât mai interesat cu cât migrează uşor de la o extremă la alta. Considerat de unii drept teolog din afara bisericii, dar şi contestat de unii oameni ai ierarhiei ecleziastice el se poziţionează doar ca spiritul critic al Bisericii. Astfel participând la câteva manifestări ale ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români), a sesizat prezenţa unor idei protestante în mişcare şi a accentuat revenirea la disciplina bisericească, păstrarea spiritului Sfântei Tradiţii şi înţelegerea importanţei vieţii liturgice pentru că, după crearea de catre Hristos a unei aşezări creştine a lumii, problema mântuirii rămâne problema centrală a omului ca om.  El însuşi se poziţionează astfel : « …noi nu suntem conducătorii unei mişcări, ci numai reflexul unei stări de fapt…reflexul critic! » 

Dincolo de acest punct de vedere oarecum neutru se  găsesc şi altfel de aprecieri  

„Dacă prin teolog înţelegem – cu Teodoret – pe tot omul care vorbeşte , în cunoştinţă de cauză despre Dumnezeu şi depre cele dumnezeieşti, atunci domnul Nae Ionescu este teolog. Deşi după cum afimă acelaşi personaj portrivit studiilor făcute acesta este doar licenţiat în matematică. A pus puţină ordine acolo unde domnea dezordinea.”  

Îl vedem descris aici ca pe un element salvator pe care biserica ar trebui să-l aprecieze. Articolul e scris totuşi de un monah, dar în 1937. Întrebarea care inevitabil se pune la astfel de aprecieri este: unde plasăm biserica în spectrul politic la dreapta sau la stânga?! Dar am hotărât că nu vom discuta politica bisericească aşa că deşi am tras un semn de alarmă ne vom îndepărta de acest punct.

„Teologul”, Nae Ionescu are şi o caracterizare dată de unul dintre discipolii săi. Ca teolog Nae Ionescu este aspru cum numai răsăritenii pot fi. (M.Vulcănescu) El aparţine unei spiritualităţi de la care se revendică. Nu este, potrivit celor spuse de Vulcănescu, un personaj ce propune un mesaj alogen, ci redescoperirea valorilor ortodoxe şi naţionale în acelaşi timp. 

Pentru el însă „ortodoxia nu poate fi nici ea liberă de pecetea naţională, caun sector de viaţă nedeterminat de naţiune şi deci indiferent sau defavorabil naţionalismului întrucât nu avem cuvântul lui Dumnezeu în forma absolută, ci trăit de oameni. Biserica se acoperă cu neamul, cuprinde pe toţi membri unui popor şi se întinde până acolo unde un popor se întinde” . Totuşi membri marcanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum Părintele Stăniloae, nu sunt de acord cu modalitatea acesta de a integra lumea ecleziastică neamului ei. Gândirea lui Nae Ionescu oricât ar părea de altfel, e puţin creştină. Ea îndeamnă la cel mai deplin indiferentism moral.

Părerile sunt împărţite până şi în această lume. Discipolii ai părintelui Stăniloae recunosc acea calitate deosebită pe care personajul nostru o manifestă. „Am constatat la Nae Ionescu o înţelegere profundă şi umilă a creştinismului şi a poziţiei omului în lume, raportat neîncetat la Dumnezeu. Pentru el , fiinţa umană nu este doar o existenţă de moment , chiar dacă raţională, în acestă lume supusă stricăciunii, şi morţii, nu este un stadiu în cursul evoluţiei materiei şi al vieţii pe acest pământ , ci este un dat metafizic permanent,în sensul durării spirituale . fiinţa umană are valoare numai în raport cu Dumnezeu, faţă de care , fiecare dintre noi se situează, conştient sau inconştient”

Aceeaşi sursă îl plasează între marii mistici „Misticismul marelui profesor se exprimă şi prin ataşamentul lui la marii mistici ai creştinismului, la Sfântul Ioan Scăraru, Sfântul Ioan a Crucii şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, precursori ai unei gândiri religioase, bine închegate şi pe care epoca modernă caută s-o redescopere, fără a reuşi s-o înteleagă total. "Schwarmerei" - bâzâiala neliniştită - o numeşte Nae Ionescu, nu cu ironie, ci cu înţelegere şi compasiune, aceasta căutare confuză şi pompoasă din zilele noastre. Instrumentele filozofice cu care operează în afirmarea poziţiei sale faţă de credinţă sunt foarte seducatoare. Este, fără îndoiala, şocant să auzi pe un mare filozof şi un logician de mâna întâi afirmând superioritatea teologiei faţa de ştiinţă. 

Ca teolog propune imaginea creştinismului metafizic : «…scheletul învăţăturii creştine urmând Sfinţilor părinţi şi marilor mistici , facea apel la dogmă ca temelie a Bisericii, înţelegea fiecare moment ca despindere din absolut.»

Ceea ce este cu adevărat interesant e faptul că aceste materiale prezentate ca şi următoarele provin din spaţiul diasporei acolo unde elita culturală românească s-a propagat după izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Acolo, dus de Eliade şi ceilalţi, adoptat până şi de clerici imaginea „Profesorului” este încununată de o aureolă strălucitoare.

«Ataşat de ortodoxie, Nae Ionescu caută să-şi explice caracteristicile specifice ale ortodoxiei şi să nu lase nelămurit nimic din ceea ce este mai important în teologie şi în practica noastră. Vom lăsa pentru alta data consideraţiile lui Nae Ionescu despre iertare, iubire, tradiţie, catolicism şi protestantism. Şi vom stărui în a arăta cum înţelege el o tema fundamentală a ortodoxiei: învierea Domnului. Iisus-Dumnezeu, devenit om deplin, biruie păcatul şi moartea şi înnoieşte întreaga faptura: Hristos - noul Adam. Prin Iisus ni se relevează dumnezeirea, dar, în acelaşi timp, tot prin El, omul se ridică la cunoştinţa esenţei lui divine. Omul este aşezat mai presus de îngeri, căci el va ţine scaun de judecată pentru îngeri, aşa cum spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 6:3). 

Imaginea respectivă, aprofesorului-teolog, devine un împrumut extern mai degrabă pentru o parte a clericilor români după 1989, decât o analiză la care s-a ajuns după studii aprofundate: « Curajul de a gândi, îndrăzneala de a depăşi rigorismele ortodoxe fără ieşirea din sfera creştinismului bizabrin şi lepădarea incertitudinii, a bâjbâielii, a căutării oarbe, critica aspră fără menajamente îndreptată către forurile conducătoare ale Bisericii Ortodoxe Române, chiar către Sfântul Sinod, sau către preoţii de la sate, definesc acea statură spirituală care a rămas neatinsă pentru mulţi. » 

Pentru ierarhul vremii, patriarhul Miron Cristea, gazetarul acesta este doar un individ care râvneşte la mai mult din parte instituţiei pe care el o conduce. Portretul de eretic, eventual diletant, exprimat indirect de părintele Stăniloae este completat cu imaginea pictată în tinda bisericii mitropolitane.

Pe zidul Bisericii, lângă uşa de la intrare, din tindă, acolo unde e zugrăvită Judecate de apoi, cu raiul în stânga şi cu focul gheenei în dreapta , un diavol mare, negru, aşezat vizibil în centru compoziţiei, în picioare , cu aripile desfacute , atrăgea prostimea şi tineretul la pierzanie, îndrumându-o spre focul cel de veci. Sub trăsăturile luciferice ale duhului întunecat, într-o zi în care mă aflam , în calitate de subsecretar de stat , la o defilare în urma unui te deum am tresărit recunoscând fără putinţă de înşelare chipul zugravit al profesorului Nae Ionescu.”(Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001)

Nu departe de ceea ce Vulcănescu remarca este şi chipul dezvăluit sub nimbul de artificii prezentat azi de criticii directorului de la „Cuvântul”.

Vedem un diavol care trimite o generaţie la pieire, aşa se explică motto-ul nostru, dar şi un mistic răsăritean, ce se apleacă atent asupra valorilor tradiţionale româneşti. Completarea pe care o vom face după acest punct este oarecum interesantă în felul ei. Generaţia de intelectuali crescută la sânul său părăseşte ceea ce pare să fie centru doctrinei lui Nae Ionescu: ortodoxismul, ca stare de fapt. Nu rămâne nimic sau aproape nimic.

Toţii pornesc spre un sentiment religios, dar altul decât cel promovat de învăţătorul lor: Eliade către fenomenologia spiritualităţii asiatice, Cioran spre religia disperării, Noica, deşi păstrează mult, îşi caută Dumnezeul filozofilor. Ceilalţi mor în gulagul comunist înainte să se poată defini pe deplin. Ce rămâne din ideile lui nae Ionescu, rămâne în Biserică. În cei care deşi se dezmint de el, îi păstrază linia mult mai mult decât o fac ceilalţi. Cine sunt aceştia?! Ar trebui să începem de la teologia existenţialistă a părintelui Stăniloae.

Nu se cade însă să facem atât de multe afirmaţii cu rol de concluzii înainte să prezentăm ideile celui atât de venerat şi contestat deopotrivă. El defineşte termenii, dar formează şi concepţii şi silogisme dogmatice. Putem menţiona doar câteva exemple.
  1. Religia. Noi nu putem sa subsumam, nici sa subjugam religia unui punct de vedere filosofie, ci sa cercetam ce inseamna pur si simplu religia, sa vedem ce inţelegem noi deocamdata prin religie, ce numesc oamenii in general religie, cari sunt faptele pe care oamenii le numesc fapte religioase si cari, in totalitatea lor, intr-o anumita ierarhizare a lor si inclinare organica a lor, constituiesc mai apoi religia, adica faptele acestea trebuie sa fie definitorii pentru determinarea cadrului, a drumului, a planului în care se misca religiunea.
  2. Act religios. „Primul fapt care interesează în această ordine de idei este aşa-numita experienţă religioasă, adică faptul religios, actul religios. Va sa zică, o considerare a vieţii religioase înăuntrul individului în momentul de viaţă religioasă.Dar actul religios ca atare este mai degraba un fel de determinare formală a funcţiunii sufleteşti în viaţă religioasă, este fără îndoială o activitate. Dar înceea ce priveşte actul religios, analiza lui ca fapt religios, nu este decât activitate pură. Aceasta activitate pură trebuie să fie distinctă de rezultatele activităţii. Deci, o a doua problemă ar trebui să fie constituită de aşa-numită convingere religioasă. 
  3. Viaţă religioasă. Ce înseamnă propriu-zis formă de viaţă religioasă care_trăieşte, care este încă pasibilă de a fi trăită, şi ce înseamnă formă de viaţă religioasă care a murit? Mai întâi, mi se pare că este mai mult pasibilă de o moarte o forma de viaţă religioasă care nu este organizată în biserică, adică o viaţă religioasă care poate să fie prinsă într-o organizare politică şi lumească a bisericii poate să dea mai mult aparenţă că trăieşte. 
  4. Răsăritul creştin. Nu creştinismul a făcut Răsăritul, ci Răsăritul a făcut creştinismul. Numai dupa ce Răsăritul a făcut creştinismul, acest creştinism a format, într-un anumit fel, Răsăritul.
Într-adevăr exemplele provin doar dintr-un singur curs, dar lucruri asemănătoare întâlnim la tot pasul şi în celelate cursuri predate. Abia după o amplă definire de termeni îşi prezintă concepţia sau silogismul. În publicaţiile curente renunţă însă la o parte a stilului laborios din cursurile universitare şi apelează la raţionamente cunoscute de toată lumea.

Urmărindu-i publicaţiile Nae Ionescu îşi pregăteşte cititorii în ciuda faptului că uneori raţionamentele sale sunt descoperite doar de cei cunoscători. Sintetizând doar câteva din cele mai importante vom căuta să le enunţăm. În fond toate aceste exemple urmăresc un scop bine definit, şi anume să arate că deşi ideile sale sunt puţin cam avansate şi uneori prea îmbibate în autohtonism pentru ca Biserica să le în forma expusă, ele nu sunt străine de spiritul ortodox şi de valorile răsăritene pe care Nae Ionescu le consideră un fundament stabil al filosofie româneşti.

Concepte filozofice adaptate din teologia răsăriteană:
  1. Iubirea ca instrument de cunoaştere. Silogismul fiind acela potrivit căruia iubirea relaţionează cu divinitatea „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,8), iar Dumnezeu este Adevărul. Deci iubirea se poate constitui în instrument al cunoaşterii. „Iubeşte şi fă ce vrei”(Fer. Augustin)
  2. Problematica fiinţială. „Noi ştim deja până acum că există o relţie care depăşeşte, care transcende şi care are o o existenţa obiectivă. Ştim că prncipial noi putem lua contact prin cunoaştere într-un fel, prin trăire”
  3. Drama mântuirii. „Smerenia creştină dă glas valorii pe care o posedă în sine atunci când omul simte preocuparea de mântuire, pentru că, implicit posedă conştiinţa căderii, ideea că ar putea să fie mai mult decât este, că starea actuală nu este cea firescă , nu-i aparţine.”  „ De la răstignire lumea ştia că nu durerea sau bucuria ca atare, sunt hotărâtoare petru suferinţa sau bucuria noastră ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrază în faţa lor” Cunoaştere realului şi căutarea autenticităţii trăirii dau limitele existenţei concrete aflate sub semnul divin coborât, care creează mistica soteriologică şi în care aflăm o rezolvare a problemei existenţei proprii. Ortodoxia, autohtonismul şi realismul sunt parametrii ce definesc gândirea lui Nae Ionescu, luminată de o tentă existenţialistă învecinată cu angoasa.
  4. Legătura dintre om şi divin. În Răsărit, am mai spus şi cu alt prilej există o formă specială de viaţă religioasă, există o legatură de la om la Dumnezeu. Tot aici omul care stă în, faţa lui Dumnezeu are alta calitate; el este în adevăr om, trup şi suflet. Conştiinţa trupului său, cu alte cuvinte, în forme religioase simbolice, conştiinţa păcatului întovărăşeşte în fiecare moment pe om în legatura aceasta cu Dumnezeu, nu se poate niciodată omul scăpa de trup. 

Nae Ionescu stabileşte diferanţa clară între religia de o anumită culoare şi tradiţia, ca stare de fapt. Poate aici s-a făcut o confuzie ce l-a apropiat mai mult decât a fost de mişcare legionară. El este promotorul unei direcţii ortodoxe în filozofia românească. A deschis o poartă pe care însă nu a putut să intre şi să cerceteze. Ar fi fost foarte interesant un studiul al său legat de epistolele pauline.

Relaţiile sale cu bisericile din România stau cumva sub auspiciul următorului fragment: „...nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta e Ortodoxia”  De ce este atât de important fragmentul de faţă?

În primul rând autorul său arată spre cine înclină balanţa când vorbeşte de religios în România. Aşa cum am spus mai sus se consideră un spirit critic ce urmăreşte ca valorile ortodoxe, româneşti, să fie exploatate la maximum în beneficiul spiritului naţional. Nu-l putem condamna pentru asta. România abia devenise o ţară care să cuprindă pe toţi românii. Ne aflăm în plin secol naţionalist. Un ideal se înfăptuise, iar acum trebuia legitimat printr-o serie de valori comune. Cea mai la îndemână era Ortodoxia. „Ortodoxia nu se defineşte ca un hibrid, ca ceva adăugat neamului cum este greco-catolicismul, nici ca o confesiune răsăriteană ce a subjugat fiinţa naţională şi care se opune cu orice preţ Apusului, ci ca o stare de normalitate , o valorificare fundamentală a existeţei generale şi a celei româneşti mai ales.” 

Pentru el ortodoxismul românesc nu este activitatea deliberată a vreunei biserici în sine, ci „...lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală, a unor misionari deprinşi materialmente de baza lor canonică. Aceasta explică de ce ortodoxia noastră ţărănească nu este atât o religie cu biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi cocrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contrbuind la crearea unui suflet specific românesc”   Pentru ceea ce defineşte el a fi ortodoxismul elementul de bază este ortodoxia şi se tinde spre o „biserică puternică, curată şi mândră”

De pe astfel de poziţii în care încerca să impună un altfel de tip de respect pe care clericii ar fitrebuit să îl aibă faţă de misiunea lor de păstrători şi propovăduitori ai creştinismului răsăritean, a intrat relativ repede în conflict cu patriarhul Miron Cristea. Portretul pe care îl face acestuia nu e deloc măgulitor, după cum aminteşte

Mircea Vulcănescu. „... socotea mentalitatea cezaro-crăiască, laicizantă şi protestantizantă a şefului B.O.R. ca o intruziune a universului şi a valorilor moderne pe care le detesta în miezul trăirii spirituale a Bisericii, în comunitatea cărei el vedea tocmai lucrul care trebuia să mântuie de răul vecului acestuia.”

Vehemenţa cu care ataca şi critica poziţia şi actiunile Bisericii i-au adus acea pictare sub chipul de drac pe peretele bisericii mitropolitane. Ba chiiar mai mult l-a „împlins” mai aproape de legionarii.

Cât priveşte relaţia bisericii cu statul îi par de-a dreptul samavolnice. În viziunea lui statul sprijină mai degrabă sectele, iar Biserica este „o anexă poliţienească şi îndură orice numai să i se acorde din buget atât cât să nu moară.”   

Motivul pentru care statul nu mai acordă atenţie instituţiei ecleziastice este acela că „ ... el a încetat de a mia fi creştin. Tovărăşia este hibridă, iar conlucrarea va fi doar lupta de zi cu zi , lipsită de sinceritate.”

Sigura concesie făcută ar fi aceea că se împiedică prozelitismul religios în România prin constituţie: „În constituţiunea noastră se spune: religia ,dominantă este religia creştină-ortodoxă. Şi, mai departe: libertatea cultului este absolut îngăduită. Se faceînsă o restricţiune şi se spune; nu este admis prozelitismul — adică, nu este îngăduit, pe teritoriul ţării româneşti, nici un fel de activitate care ar avea de scop să întoarcă pe oameni de la credinţa ce o aveau,să-i câştige pentru o alta credinţă. Adică, sunt credinţe care umblă după prozelitism şi sunt credinţe cari nu umblă după prozelitism. De fapt, această prevedere a constituţiunii este aparare a ortodoxiei. De ce? Foarte simplu: fiindcă ortodoxia este o credinţa care nu umblă după prozeliţi, nu simte nevoia de a face pe toata lumea ortodoxă, este o credinţă care-şi găşeste raţiunea de fi în fiecare dintre indivizi. Dar aceasta însemnează că sunt alte religiuni, cari nu-şi găsesc aceasta raţiune de a fi numai în potenţarea vieţii individuale respective, ci zic: trebuie să-i fericim şi pe ceilalţi, să le dăm credinţă noastră! 

Este un favor de care, în opinia sa, Biserica nu are nevoie. Ceea ce pare mai important este legat de începuturile mişcării ecumenice. I se pare că protestantismul şi aşa extem de divizat caută să se identifice de la nişte valori pe care voit le-a pierdut. Remarca faptului că Luther a ignorat răsăritul încearcă să evidenţieze că nu catolicismul este păstrătorul adevăratei credinţe, ci spaţiu răsăritean pe care acelaşi reformator l-a ignorat.

Un caz inedit este cel anglican unde s-a păstrat o biserică arhirpiscopală deşi sunt protestanţi. Realţiile bisericilor ortodoxe cu cea anglicană îi par suspicioase, considerând că acestia caută să profite de pe urma unor acorduri. Pentru anglicani Ortodoxia este prietenul de care are nevoie să câştige prestigiu în lumea protestantă şi nu numai, iar pe de cealaltă parte «  ortodoxia constată că blazonul pe care şi l-a păstrat nepătat de-a lungul istoriei, i-a cam fost spalat deploi. Aur pe el în orice caz nu mai este. Biserica a sărăcit literalmente în ordinea materială. Pentru ea anglicanii sunt prietenii bastarzi, dar bogaţi.

Nici catolicii nu sunt scutiţi de criticile dure ale ziaristului. Ei sunt consideraţi străini de sufletul românesc şi deşi s-a ajuns la un modus vivendi, posibilitatea unui dialog între cle două biserici este încă departe, în opinia lui Nae Ionescu. Acest lucru din cauza lipsei de negociere cu privire cele patru puncte florentine.

Concluzii

Ceea ce numim biserica lui Nae Ionescu, nu se identifică neapărat cu ceea ce înseamnă Biserica Ortodoxă Română în perioada interbelică, ci mai degrabă cu ideologia despre tradiţiile ei. « Biserica » lui Nae Ionescu este tradiţia de sorginte răsăriteană care stă la baza filosofiei ortodoxe pe care el o lansează. Este indiscutabil că a reuşit să creeze o fereastră şi să lanseze o temă care ar putea fi oricând reluată, nu neapărat cu acelaşi ton naţionalist.

Generaţia pe care a patronat-o este unică prin anumite trăsături din care amintim: ancorarea în spiritual, descoperirea religiozităţii şi a ortodoxiei în special. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără un om atât de efervescent ca Nae Ionescu.


Bibliografie
Ştefan Iloaie,  Nae Ionescu şi ortodoxia românească, Editura Limes, Cluj-Napoca,2003
Mihail Albisteanu, Nae Ionescu, profesorul unei noi elite
Nae Ionescu, Misticism, fals misticism şi Ortodoxie, în “Predania”, an 1, 15 Martie 1937, nr.3
Nae Ionescu, Îndreptar ortodox, Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Monahul Glicon, Nae Ionescu. Teologul. în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Dumitru Stăniloae,  Ortodoxie şi românism, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Gheorghe Calciu, Ortodoxia lui Nae Ionescu, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Gheorghe Calciu, Ortodoxia lui Nae Ionescu
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
George Voicu, Mitul lui Nae Ionescu, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2000
Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei,Editura Apostrof, Cluj, 1994
Nae Ionescu, Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
Nae Ionescu, Naţionalim şi Ortodoxie, în „Predania”, an 1, 1-15 Iunie, 1937, nr.8-9

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu